de Gheorghe Pârja
Îmi amintesc cu respect și prețuire de colegii care
au pus bazele cotidianului independent “Graiul Maramureșului”! Și mai ales i-au
întreținut arderea. Niciodată nu voi uita cititorii lui. Iată, au trecut
aproape 36 de ani și ziarul își urmează cursa. Este un caz mai rar în țară ca o
publicație județeană să aibă o asemenea vârstă. A venit și varianta online.
Prin vreme, fiecare confrate și-a dovedit profesionalismul, iubirea de cuvântul
scris. Cinste și celor de astăzi, care continuă cu pricepere aventura
“Graiului”. Ca un cunoscător al fenomenului publicistic din Maramureș, am
respect și recunoștință pentru cei care au marcat, prin scris, atmosfera din
perioada interbelică. De unde își trage rădăcina și cotidianul nostru. În
colecțiile ziarelor de atunci, au rămas numele unor devotați ai profesiei
jurnalistice. De la dr. Mihai Marina, la Ion Berinde, ori Petre Lenghel-Izanu.
Mulți alții, care au avut vocația meseriei, stau în
panteonul locului. Cartea profesorului și jurnalistului Ion Ardeleanu-Pruncu,
“Maramureșul. Ziare și ziariști,” el însuși un redutabil reporter al Marmației,
cuprinde, până în anul 1945, efervescența publicistică a ținutului. Era firesc,
zic eu, să-și facă apariția urmașii. Cei care să relateze de la fața vremii
cele întâmplate în timpul vieții lor, nu în timpul vieții altora. Această dulce
povară si-a asumat-o și confratele Florentin Năsui, care a învățat meseria la o
Facultate de profil, dar mai ales luând pulsul vieții cu un stetoscop special.
Făcut de el din intuiție, lecturi, cunoaștere și curajul cuvintelor potrivite.
Da, există și această rețetă pentru a acoperi realitatea cu o căldură proprie a
simțirii profesionale. Mai ales să ai îndemânarea să o dăruiești celor din jur,
care așteaptă ziarul alături de pâine.
Cel puțin așa era până mai ieri, când Florentin
Năsui s-a prins în hora imprevizibilei realități. Cu darul, lustruit prin
vreme, de a vedea în lumea care trăiește ceea ce nu toți observă, chiar să
deslușească ziua de mâine după un cod asumat. Am admirat la el că știe să facă
cuvintele fericite și când sunt purtătoare de tristeți. Înlăuntrul cuvântului
se păstrează spiritul autohton, adică culoarea Maramureșului, unde își are loc
borasul străvechi, vântul întunecat, dar și lumina încrustată în lemn și în
oamenii acestor locuri. Florentin s-a priceput să deșurubeze frunza din arbori,
dar și să scoată ironia din cotitura spiritului. Lui i-a fost tot timpul dor de
meșterii primordiali, de cei învățați la timp pentru a fi de folos scrisului
său. Nu știu cum făcea să ne tulbure cu întrebări care ne privesc și ne
odihnesc în memoria locului. Ca argument ne-a dăruit o carte exemplară,
„Pelerini prin Țara Maramureșului,” în care se oglindesc personalități ale
acestui timp, care își reazimă sufletul de cupola Marmației.
Întrebări iscoditoare, deștepte, pentru oameni
inteligenți. Mulți au evocat Maramureșul, dar nu știu cum se face că la
Florentin Năsui se vede. După lectura cărții ai sentimentul că cei întrebați te
invită la un taifas de idei. De la Ana Blandiana, la Romulus Rusan, de la
George Mihăiță, la Mircea Daneliuc și a trecut hotarul României, dialogând cu
francezul Stephan Courtois. A rămas reporterul de Marmația, care a scris cu o
luminoasă consecvență despre manifestările din acest spațiu: Festivalul de
datini, Festivalul Internațional de Poezie, Memorialul Sighet, Serile de Poezie
de la Desești etc. etc. Spuneam, cu un prilej, că Florentin este omul de apă
dulce, cel care a îmblânzit Tisa, făcând punți de cunoaștere între cele două
părți ale Maramureșului, despărțit de vitregia veche a istoriei. El este
reporterul care a apropiat românii de pe cele două maluri ale Tisei. Cuvântul
lui a devenit un tratat de colaborare și simțire românească.
Când îmi amintesc silueta grănicerului sovietic de
pe malul râului-hotar, care impunea teamă și necunoscut, și reportajele lui
Florentin Năsui, din dreapta Tisei, chiar mă împac cu gândul că lumea s-a
schimbat în bine. Vameșii s-au perindat la frontieră, dar trecătorul nu și-a
mutat cărarea. Am sentimentul că el locuiește în două țări în același timp. Îi
sugerez să adune recolta publicistică, rod al multor ani de traversare a apei,
deoarece sunt mărturii unice despre un timp care nu se mai întoarce. Despre un
teritoriu, cu oameni de-ai noștri, care nu și-au uitat limba, simțirea și
portul. Este și descoperirea lui din imediata apropiere. Un noroc al vieții
profesionale. Este singurul reporter de presă scrisă cu o asemenea avere de pe
la noi. Pe care a dăruit-o patrimoniului jurnalistic al Maramureșului și al
țării. A avut o tenacitate de invidiat. Numai așa a rămas pe baricadele presei
peste trei decenii, cu o singură adresă: cotidianul „Graiul Maramureșului.”
Îmi îngădui să-mi amintesc o întâmplare de devoțiune
profesională. Trebuia să fie prezent la întâlnirea unui ambasador american cu
edilii sigheteni. Deși s-a spus că presa este invitată să părăsească sala,
reporterul de Marmația a rămas pe loc. Când și-au dat seama organizatorii că au
fost păcăliți era prea târziu. Așa ziarul s-a ales cu un reportaj de excepție.
Florentin nu și-a potrivit gândirea după muzici false. În scrisul său, a
îmbinat fericit sobrietatea cu umorul reținut. Și cu prietenia. Cu o scântă de
vreme întârziere, îți spun și eu și alții și în scris: La mulți ani!, dragă
prieten! Nu am uitat ziua de 30 iulie. Onor familiei! Și nu uita că scrisul
este o boală care prelungește viața.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu