Mult timp după revoluţia din ’89, ridicam încă sprânceana
când auzeam vreo ştire despre “un student” care a furat, a dat în cap cuiva sau
s-a drogat. Rămăsesem cu reflexul de gândire al anilor adolescenţei mele, în
care să fii student nu era un lucru chiar la-ndemâna oricui. Cam trebuia să te
ţii de carte şi să laşi distracţia, iar facultatea era un pas mare spre
maturizare şi nu un pretext de a mai sta acasă, pe banii babacilor. De aceea,
apartenenţa la această categorie implica şi un fel de responsabilitate faţă de
imaginea de aproape-intelectual pe care o aveai în ochii celorlalţi.
Cred că ruptura definitivă de această mentalitate s-a produs
când am predat la Jurnalism, la Spiru Haret. Acolo am realizat că cei mai mulţi
dintre tinerii aceia se aflau în faţa mea nu pentru că le plăcea să înveţe sau
pentru că aveau un IQ peste medie. Nici că citiseră câteva biblioteci şi erau
flămânzi de mai multe informaţii cu ajutorul cărora să-şi dezvolte mecanismele
de gândire. Nici că erau dornici de a ajunge în poziţii din care să facă bine
celor din jur. Pur şi simplu, erau acolo pentru că părinţii lor câştigau
suficient cât să le permită plata taxelor şcolare. Şi pentru că, evident, mai
toţi se visau vedete ale micului ecran, pline de glorie şi bani! Ceea ce a
rămas valabil şi azi !
La 25 de ani de la căderea comunismului am ajuns în situaţia
paradoxală de a fi codaşii Europei la numărul de absolvenţi de învăţământ
superior, raportat la populaţie, şi a avea, în acelaşi timp, unul dintre cele
mai ridicate procente de licenţiaţi şomeri sau care profesează în cu totul alte
domenii decât cel în care s-au pregătit.
Explicaţia nu e foarte simplă, dar unul dintre “ingrediente”
e faptul că mulţi părinţi au o imagine idilică despre copiii lor. De aceea îi
înscriu la licee cu profile “de succes” dar fără nicio legătură cu aptitudinile
reale ale infanţilor. După care pompează bani în meditaţii şi-n cadouri pentru
profesori, pentru a menţine iluzia că decizia lor a fost corectă. După care,
evident, e musai să dea la facultate! Pentru că, după ce ai terminat să te
lauzi cu ultima poşetă, maşina de 1 milion de cai putere, concediul în Vanuatu
şi profesorul de mers pe bicicletă al mezinului, trebuie să poţi spune cât mai
des “fata mea e studentă la relaţii internaţionale”. Sau la SNSPA. Mamă, ce
mişto sună! Cu atât mai mişto cu cât nimeni nu ştie ce înseamnă, de fapt, şi ce
ieşi de acolo. Adică ce ştii să faci, cu adevărat, nu gargara din broşurile de
prezentare.
Iar o să spuneţi că dau vina pe părinţi. De data asta, n-o
fac eu, ci un studiu realizat de D&D Research. Astfel, în timp ce peste 65%
dintre părinţi îşi împing copiii să se ducă la facultate (dintre care o treime
vor musai medicina :)) , mai mult de
jumătate dintre aceştia din urmă, între 18 şi 24 de ani, îşi doresc o meserie
care se poate învăţa rapid, se poate practica oriunde în Europa şi aduce
câştiguri imediate. Adică ei vor să fie şoferi, mecanici sau electricieni. Un
alt procent important visează să fie artişti, fără să vrea să treacă prin
Conservator. Mai mult, aproape 60%
dintre actualii meseriaşi şi 20% dintre absolvenţii de facultate, ar alege să
fie muncitori calificaţi, dacă ar putea s-o ia de la capăt.
Să fii la facultate a devenit, pentru mulţi, mai ales pentru
parveniţii ultimilor ani, o formă de snobism care li se pare mai puţin
condamnabilă decât cea care îi obligă să le cumpere odraslelor din grădiniţă
ultimul iphone sau cea mai chic bonă filipineză. Pentru că, nu-i aşa, le vor
binele copiiilor lor! Şi să le ofere ce ei n-au putut avea! Posibilitatea de
a-şi masca eşecurile în viaţă cu pseudorealizările materiale şi cu diplomele
care să le ateste pe cele intelectuale.
Pentru că România este una dintre puţinele ţări în care e o
diferenţă între a fi agramat cu diplomă şi agramat fără bac. Şi în care să fii
un instalator foarte bun şi corect e mai puţin de apreciat decât să fii un
profesor şpăgar şi dezinteresat (deşi primii sunt mai puţini :). Sau, cum
spuneau străbunii noştri ceva mai înţelepţi, în care chelului îi trebuie
neapărat tichie de mărgăritar.
radu herjeu
