Caragiale și ASTRA
În acest sens sunt edificatoare câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care Vasile Goldiș i-a trimis-o, la 26 februarie 1911, în perioada colaborării sale la Românul: „Poate nici nu poți să-ți dai seama ce mare serviciu ai făcut cauzei noastre naționale. Să ne ajuți acum cu puterea de leu a d-tale la biruință. Să ne scrii. Fie articole de fond, fie vreo schiță literară, fie, în fine, orice, numai să fie ieșit din sufletul lui Caragiale și să fie iscălit numele Caragiale. Atât ne trebuie și învingerea noastră e sigură.”
În acest timp, la Brașov, Andrei Bârseanu a introdus opera lui Caragiale în activitatea didactică și în manifestările anuale ale Societății de lectură a studenților. Printre militanții societăților culturale românești din Transilvania care l-au cunoscut pe Caragiale, s-au aflat și Valeriu Braniște, George Moroianu și Zaharia Bârsan, ultimul scriind chiar și un articol consacrat lui Caragiale la împlinirea a 25 de ani de activitate literară (1901): „Este un fapt îmbucurător această afecțiune din partea publicului, mai ales în țara românească unde munca scriitorilor e răsplătită așa de ingrat.”
În Gazeta Transilvaniei de la Brașov au apărut articole și informații despre sărbătorirea lui Caragiale la București. Cel mai important moment al legăturilor lui Caragiale cu ASTRA a fost reprezentat de adunarea generală jubiliară a Asociațiunii, prilejuită de împlinirea a 50 de ani de activitate (Blaj, 28 - 30 august 1911). Au fost prezenți Gheorghe Pop de Băsești,Vasile Goldiș, Octavian Goga, Octavian Codru Tăslăuanu, Andrei Bârseanu, Horia Petra Petrescu. La sărbătorirea jubileului de 50 de ani de activitate a ASTREI, de la Blaj, în zilele de 14 - 17 august 1911, au participat peste patruzeci de mii de români, veniți din toate județele țării. Printre delegații trimiși de organizațiile culturale de la București s-au aflat și scriitorii: N. Iorga, G. Coșbuc, Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Victor Eftimiu. În programul serbărilor, pe lângă expoziții, conferințe și alte acțiuni, a fost prevăzut și un zbor demonstrativ al aviatorului Aurel Vlaicu: „Caragiale a plâns de emoție văzând cutezanța și măiestria lui Vlaicu” (V. Eftimiu). Serbarea a fost apreciată, în ansamblu, ca „cea mai impunătoare manifestație românească, din Transilvania, de la 1848 și până atunci”. Au mai fost prezenți la manifestări Sextil Pușcariu și J. Urban Jarnic.
„De la început Asociația a fost a lui Șaguna și a lui Suluțiu, și a sibienilor și a blăjenilor ... și aceasta alcătuiește însușirea ei de căpetenie și cea mai scumpă... Unde dezbină legea unește cartea, lumina... ”
Nicolae Iorga
Sărbătorirea maestrului. 25 de ani de activitate literară
La 23 februarie 1901, un grup de prieteni au sărbătorit 25 de ani de activitate literară a lui Caragiale. Pentru consemnarea evenimentului, scriitorul a pus această dată și pe una dintre cele mai reușite fotografii ale sale. Evenimentul a devenit „național”. Marii săi prieteni - scriitori, artiști, ziariști, oameni politici - i-au organizat un banchet prezidat dePetre Grădișteanu. Au luat cuvântul atunci, spre a-l omagia pe marele sărbătorit:Delavrancea, Constantin Mille, Tache Ionescu, Alexandru Ciurcu și actorul Iancu Brezianu. B.P. Hasdeu i-a trimis o felicitare foarte elogioasă și prietenească. La banchet, maestrului i s-au oferit câteva daruri simbolice: o călimară de bronz, un ceasornic de buzunar, o pană de argint și un tablou pictat de I.V. Voinescu. În acea zi, a fost tipărit un număr de revistă festiv și unic, pe opt pagini, cu titlul Caragiale. Pe copertă avea un desen de N. S. Petrescu și o caricatură de Constantin Jiquidi, iar textele - proză și poezii - au fost semnate de cei mai de seamă prieteni ai sărbătoritului.
Evenimentul a consolidat argumentul cel mai convingător pentru etapa de consacrare deplină a marelui scriitor, care, prin comediile, schițele și nuvelele sale, a căror forță satirică este simțită până în prezent ca neîntrecută, a rămas cel mai mare creator de tipuri în dramaturgia română, concurând, ca și Balzac, starea civilă. El a reconstituit o amplă imagine a societății contemporane, văzută mai ales din unghiul comicului, dovedind un adevărat geniu al situațiilor dramatice și al limbajului, care îl situează printre marii comediografi ai lumii.
Jubileul de 60 de ani
În 1912, în România au fost organizate acțiuni de sărbătorire a lui Caragiale, cu prilejul jubileului de 60 de ani, cu participarea celor mai importanți scriitori ai timpului. Marele dramaturg a răspuns la numeroase urări primite din țară și străinătate: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”. În martie, a refuzat subscripția publică propusă de prof. Constantin Rădulescu-Motru, pentru a i se oferi o recompensă națională. În primăvara anului 1912 a sosit în România cu scopul de a susține și a prezenta debutul lui Mateiu Caragiale prin publicarea în revista Viața românească a unui grup de poezii (1 aprilie 1912).
Premii
Pentru piesele originale care înregistrau cele mai multe reprezentații, Teatrul Național din București acorda în primul deceniu al secolului trecut premii bienale. Printre autorii premiați în luna aprilie 1912 s-au aflat: Dimitrie Anghel, pentru piesa Cometa; I. L. Caragiale, pentru piesele: D-ale carnavalului, O noapte furtunoasă și Năpasta; Victor Eftimiu, pentru piesele: Akim, Ariciul și sobolul, Ave Maria,Crăciunul lui Osman și Înșir'te Mărgărite.
La 25 ianuarie 1885, Caragiale mai primise un premiu, tot de la Teatrul Național, pentru piesa D-ale carnavalului, din partea unui juriu format din Vasile Alecsandri, B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Grigore Ventura și V.A. Urechia.
Opera literară
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente șischițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.
Considerații estetice
Elaborat în 1896, studiul Câteva păreri reprezintă un adevărat „breviar” al esteticii scriitorului. Socotit de unii comentatori un naturalist, un zolist în nuvelele sale psihologice, opțiunea estetică a scriitorului este categorică și definitorie pentru idealul de artă ca sinteză a fantaziei: „noi nu înțelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înțelegem un ce dintr´un cum” (s.n.). Condiția obligatorie a artei este talentul, puterea de invenție a scriitorului, expresivitatea și niciodată considerente de școală, de grup social sau de curent literare, saturate de teorii și de erudiție fără sens: „A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într´o formă, care să îmbrace o viață ce se diferențiază într´un chip absolut hotărît de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii și a artistului. Și această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toți”.
Aprecieri critice
Caragiale este prezentat ca apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru ca aceștia să-i respecte textul integral, ortografia și punctuația. Conștiința de artist impecabil și scrupulozitatea sa sunt mărturii exprimate în numeroasele scrisori către amici cărora le face reproșul „sosului greșelilor de ortografie și punctuație” și a „enormelor greșeli fundamentale”. Sică Alexandrescu a propus o tipărire corectă, la baza căreia să stea un text confruntat științific cu edițiile „Socec”, „Șaraga”, cu manuscrisele lui Caragiale, „un text în care ortografia marelui scriitor să fie repusă în drepturi, ținându-se seamă, riguros, consecvent, dar cu mult discernământ de ultimele reguli academice stabilite”.
A. E. Baconski schițează unele „înrudiri și vecinătăți” între Caragiale și Tudor Arghezi. La ambii este evident același patriotism, aceeași țintă a satirei, lovind în categoriile profesionale cu o spoială de cultură, cu un jargon franțuzit. Baconski remarcă la amândoi „pasiunea pentru stil, pentru o anumită arhitectură stilistică, mai simplă la Caragiale, mai savantă la Arghezi”.
Nicolae Steinhardt a constatat în eseul său, Secretul” Scrisorii Pierdute”, că opera lui Caragiale a fost citită până în 1975 din două perspective. Perspectiva „stângistă” (avându-i ca reprezentanți pe Alexandru Piru și Ovid S. Crohmălniceanu) era caracterizată prin supralicitarea criticii burgheziei românești, considerată „dreapta” românească, a viciilor și a regimului ei politic, și cea „naționalistă”, avându-i ca reprezentanți pe N. Grigorescu, Nicolae Iorga, Lovinescu, N. Davidescu, care îl blamau pe scriitor pentru pretinsa ură față de neamul său. Nicolae Steinhardt a introdus a treia perspectivă, a unui Caragiale profund creștin, creatorul unei lumi în care atmosfera generală... e blândețea, stâlp al creștinismului.
Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din dorința de a-l apăra pe scriitor de atacurile din presa contemporană, care îl acuzau de imoralitate (acuzație bazată pe lumea personajelor de joasă speță în piesele sale). Pornind de la constatarea că tipurile și situațiile din comediile lui Caragiale erau inspirate din realitatea socială a timpului, Maiorescu atrăgea atenția că artistul recrea realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare practică, în sensul că el generaliza.
Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că „e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji și fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine știe ce problematici interne. Oamenii râd, petrec și se bucură. (…) Caragiale, cel mai național scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat și acest aspect. Românul care nu-și pierde cumpătul în fața crizei. Literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi.”
Pe de altă parte, I. Constantinescu afirma: „Teatrul lui Caragiale este nonpsihologic, nu ca o carență a artei dramaturgului: stilul popular și gritesc al comediei sale este prin el însuși antipsihologic. (…) În cazul celor mai importante figure comice, Caragiale păstrează foarte puțin din structura tipului tradițional. Prin distrugerea unității personajului și a umanității lui, prin creația omului dezorientat în afara vieții morale, cu comportament discontinuu, o omului fără calități, dramaturgul roman este unul dintre creatorii structurii eroului farsei moderne.”
În opera Studii critice, 1890, Constantin Dobrogeanu-Gherea spunea că „Analiza psihică a tipurilor nu e destul de adâncă, tipurile sunt mai ales descrise și analizate din punctul de vedere exterior. Adâncile mișcări sufletești, cari caracterizează mai ales pe om, ori lipsesc, ori sunt făcute cu mai puțină măiestrie decât caracterizarea tipului și caracterului exterior.”
Șerban Cazimir scria în Sensurile trec, întrebarea rămâne că: „nici o altă problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergențe ca încercarea de a defini viziunea sa asupra omului, atitudinea sa față de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă a râsului caragialesc.
Preluare http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale Gelu Dragoş
