Starea de neîncredere în autorităţi

În situații de criză generalizată, sau cu ocazia unor evenimente mai puțin obișnuite, cu efecte negative și imprevizibile, neîncrederea poate altera relațiile dintre societate și guvernul aflat la putere. În mentalul individual, sau colectiv neîncrederea se instalează în două moduri total diferite. În primul rând, din convingere proprie, oamenii ajung la concluzia că, din motive întemeiate, nu mai este cazul să acorde încredere autorităților. Mi se pare soluția corectă și înțeleaptă, iar dacă vor să-și exprime nemulțumirea, democrația le oferă șansa de a protesta legal și civilizat. Pe de altă parte, este posibil ca fenomenul să fie indus prin trafic de influență, pus la cale de factori destabilizatori, interesați să compromită autoritățile.
Altfel spus, prin mesajele transmise își asumă rolul de a convinge cetățenii că puterea nu are știință, este nepăsătoare, ignorantă, incompetentă, lipsită de viziune și responsabilitate. După părerea mea, în societatea românească dezbinată, conservatoare și ușor de manipulat se încearcă inocularea neîncrederii, fapt ce confirmă că politizarea crizei sanitare a dezgropat securea tradiționalului război purtat de opoziție și putere. Nu mă fac avocatul actualului guvern, ajuns la cîrma țării prin ușa din dosul democrației. Dar nici nu cred că musai trebuie pus la zid pentru erorile făcute în gestionarea crizei, numai de dragul ca opoziția să cîștige capital politic în vederea alegerilor.
Trebuie precizat că pandemia este genul de criză cu conotații și implicații diferite față de cele obișnuite, de natură economică, sau financiară. În scopul reducerii numărului de persoane infectate și decedate, specialiștii și autoritățile din întreaga lume au învățat din mers lucruri nemaiîntîlnite și neștiute. Iată că, după aproape o jumătate de an, testarea miraculoasă, un gen de isterie națională, în loc să mai limpezească din apele tulburi ale pandemiei, amplifică confuzia, sporește incertitudinea și nesiguranța. La începutul crizei nici cele mai performante sisteme sanitare nu au fost pregătite să facă testarea în masă a populației. Cu atît mai puțin România, ale cărei granițe au fost luate cu asalt de mii de români înfometați, alungați de pe meleagurile făgăduinței și veniți la sărăcia dulce de acasă. Pentru că suntem socotiți „ciumații” Europei nu este de vină guvernul, ci partea populației indisciplinată, care nu crede în existența virusului, protestează aiurea și nu respectă cu stoicism cele trei reguli de conviețuire socială. Vorba vine, dacă unii români nu sunt fuduli, înseamnă că nu sunt proști destul. În realitate, nici instituții fundamentale ale statului, precum C.C.R. și Avocatul Poporului, excesiv de politizate, nu au tranșat selectiv deciziile actualului guvern.
Prioritatea cetățeanului simplu este ca sănătatea să nu-i fie pusă în pericol, de indivizi iresponsabili și certați cu regulile legilor, bune sau rele. Dacă deciziile C.C.R. sunt sau nu constituționale pe românul de rînd îl lasă imun, inert și rece. Deși actuala guvernare face greșeli, nu cred că în gestionarea pandemiei a pierdut încrederea majorității opiniei publice. Dacă românii, în multe privințe nu doresc să mai fie socotiți paria Europei au obligația să învețe alfabetul civilizației. Putință este, voința lipsește. Legat de persoanele indezirabile, pe vremuri circula un slogan, care la ora actuală ar trebui să-și reintre în drepturi. Democrația nu este un moft, ci o necesitate înțeleasă.

Prof. Vasile ILUȚ

Analfabetismul în trei ipostaze

Dex-ul vechi asociază analfabetul cu omul care nu ştie să scrie şi să citească. Cînd trebuie să dea cu subsemnatul, pe coala de hîrtie, pune degetul mare, dotat cu amprente digitale personalizate. Fără a face cuiva proces de intenţie, în ecuaţia cunoaşterii şi a educaţiei, pînă la urmă tot şcoala are ultimul cuvînt de spus.

Pentru analfabeţii cronici, şcoala a rămas o locaţie necunoscută, cu lacătul pus pe uşă. Statisticile nu indică nici măcar cu aproximaţie numărul de analfabeţi „consacraţi” de care „beneficiază” România. Cert este că în majoritatea lor sînt de etnie romă şi societăţii ridică mari probleme. O formă (ipostază, stare) mai evoluată este semianalfabetismul. Pe care Dex-ul nou îl asociază cu oamenii neştiutori de carte, analfabeţi pe jumătate. În absenţa unor unităţi de măsură şi repere este greu de explicat de cîtă carte are nevoie un om ca să nu fie etichetat ca semianalfabet. Cred că avem de-a face cu o realitate care nu trebuie echivalată cu prostia, ci mai degrabă asociată cu un gen de ignoranţă, necunoaştere şi un mod de gîndire conservator. Sînt trăsături prezente în mentalul unor categorii sociale, determinate de factori istorici, ale căror consecinţe nu ne rămîne decît să le acceptăm. Să nu uităm că pînă la generalizarea şi obligativitatea învăţămîntului gimnazial, majoritatea populaţiei din mediul rural, ajunsă azi la vîrsta a treia, şcoala s-a rezumat la patru clase primare obligatorii. Un om cu asemenea studii poate fi harnic, politicos şi cu bun simţ, dar să ştie prea multe despre lumea în care trăieşte nu-i putem cere. Generaţii întregi de oameni au fost obligate să se adapteze din mers la schimbările societăţii iniţiate de regimul comunist. Tăvălugul colectivizării i-a lăsat fără pămînt şi fără banii necesari întreţinerii familiei şi trimiterii copiilor la şcoală, situaţie în care învăţămîntul gimnazial devenise obligatoriu. Neavînd o meserie, cu bune şi rele salvarea a venit din partea industrializării ţării. Despre care orice s-ar spune, a scos satul românesc din beznă, oferindu-i şansa să facă primii paşi spre un minim nivel de progres şi civilizaţie. Familii întregi, apte de muncă, peste noapte s-au trezit pe jumătate orăşeni. Statul le-a oferit slujbe care nu au necesitat multă ştiinţă de carte. Propaganda comunistă nu a ezitat să speculeze, în propriul interes, nivelul de pregătire precar al unor categorii sociale. Prin jurul anului 1972, Ceauşescu a dispus ca toţi salariaţii statului să aibă certificate de absolvire a opt clase. Măsura s-a finalizat cu certificate eliberate pe bandă rulantă şi cunoştinţe acumulate zero. În final oamenii au rămas tot cu scrisul, cititul şi puţinele cunoştinţe dobîndite în şcoala primară. În schimb, partidul şi guvernul au informat opinia publică internaţională că în România analfabetismul s-a eradicat definitiv şi irevocabil. La oraş, regulile civilizaţiei urbane (cîte au fost) nu de toţi s-au legat la fel. După disponibilizare, reîntorşi pe meleagurile natale şi-au reactivat vechile obiceiuri şi mentalităţi, din vremea tinereţii. Motiv pentru care România rurală, situată departe de marile oraşe, rămîne intactă, neatinsă şi nemişcată. Oamenii cred în ce spune Tv, sînt uşor de manipulat, iar cu ocazia alegerilor nu întotdeauna iau cele mai bune decizii. Cu toate acestea, una dintre problemele grave ale societăţii actuale este aşa numitul analfabetism funcţional, prezent în mentalul unor demnitari de rang înalt. Pentru gafele şi greşelile făcute în spaţiul public, vinovaţi sînt cei care i-au propulsat în funcţii, oferindu-le o pălărie prea mare pentru un cap atît de mic. Spre deosebire de subiectul prezentei discuţii, analfabetismul funcţional are şi unităţi de măsură. Lipsa de competenţă şi profesionalism. La demnitarii care iau decizii în numele nostru, greşelile nu pot fi puse pe seama unor stări emoţionale. Dacă nu ştiu să scrie şi să vorbească corect româneşte, înseamnă că la şcoală au fost ucenici mediocri. Iar dacă nu stăpînesc cum trebuie tainele funcţiei, nu au decît să se informeze, consilieri bine plătiţi le stau la dispoziţie. Sîntem oameni, cu mai multă sau mai puţină şcoală şi în scris sau vorbă cu toţii putem greşi. Nu toată ziua stăm cu gramatica limbii române şi cu atlasul geografic atîrnate de gît. Numai că, dacă greşim o facem în nume propriu, a unui grup restrîns şi nu luăm decizii în numele majorităţii. Cum se poate scăpa de analfabeţii funcţionali e treaba partidelor politice, a căror rezervă de cadre a început să dea semne de oboseală. Nefiind la butoanele puterii, la soluţii, pentru îndreptarea greşelilor nu m-am gîndit. Şi chiar dacă m-aş gîndi şi le-aş avea, sînt convins că nimeni nu le-ar lua în seamă. Autismul politicienilor la părerile opiniei publice nu se dezminte.

Autor: prof. Vasile ILUŢ

Sursa: Graiul Maramureşului

ÎNTREBĂRI RETORICE TARDIVE

Când autorităţile şi instituţiile statului lucrează pe ascuns, într-o totală sau parţială lipsă de transparenţă, opinia publică are motive să intre la bănuieli şi suspiciuni.

Cum explicaţiile din partea autorităţilor nu vin, cetăţenii îşi rezervă dreptul de a-şi formula propriile întrebări şi răspunsuri. Fără să despice firul în patru, rămân la convingerea că în spatele uşilor închise se petrec lucruri necurate, imorale sau ilegale. Aşa s-au născut întrebările retorice intrate în ultimele zile în atenţia presei şi opiniei publice. Este vorba despre pensiile speciale ale unor categorii sociale favorizate, fenomen cu propria lui istorie, care nu poate fi luat ca o noutate. Înainte de toate, ar fi bine de ştiut că, în instituţiile de forţă, salariile şi pensiile continuă să rămână şi azi confidenţiale, ca pe vremea comunismului. Nu înţeleg de ce actualul ministru al muncii evită să furnizeze informaţii legate de grila de salarizare şi pensionare a respectivelor categorii. Prudenţa ministrului ridică semne de întrebare şi probabil îi este teamă că la un moment dat, eventual pentru îndrăzneală, s-ar putea să dea şi socoteală. Cu instituţiile care veghează la liniştea noastră, dumneaei a realizat că nu e bine să te pui rău. La momentul potrivit, cu mici excepţii, presa bine intenţionată şi oamenii de opinie, faţă de nebunia pensiilor speciale, au avut o poziţie corectă şi merită apreciaţi că îşi menţin punctele de vedere. Argumentele invocate nu se justifică, nu au logică şi constituie o sfidare la adresa milioanelor de pensionari cu pensie calculată exclusiv pe principiul contributivităţii. Declaraţii de genul că o dată un drept câştigat înapoi nu mai poate fi luat este o prostie ieşită din gura celor interesaţi să pledeze în favoarea unor astfel de aberaţii. Ca modele nedemne de urmat sunt personaje precum puşcăriaşul jurnalist Sorin Roşca Stănescu „mare formator de opinie” şi Mona Pivniceru, actual judecător la CCR. Conform Constituţiei, orice hotărâre sau decizie poate deveni un drept câştigat doar dacă este rezultatul unei legi în măsură să vizeze o întreagă categorie socială care ar putea face obiectul legii respective. Spre exemplu, de ajustarea pensiei în funcţie de inflaţie trebuie să beneficieze toţi pensionarii, în rest în ca­zul majorărilor de altă natură cei cu pensii mari nu ar merita să primească niciun ban în plus. Altfel, orice altă lege care favorizează o minoritate constituie un abuz de putere şi încalcă art. 16 (alin. 1 şi 2) din Constituţie, care spune că nimeni nu poate fi mai presus de lege.

De haosul şi discriminările din sistemul de pensii, vinovaţi se fac deopotrivă parlamentarii şi judecătorii CCR-ului, de ieri şi de azi. În perioada guvernării CDR-iste, parlamentarii au deschis cu bună ştiinţă cutia privilegiilor, iar ulterior ei şi urmaşii lor au bătut palma cu judecătorii şi împreună, mânaţi de interese meschine, au menţinut-o deschisă. Dintre „marii” politicieni ai vremii niciunul nu s-a gândit să ia în calcul dezechilibrele şi impactul financiar pe care le-ar putea provoca asupra bugetului pensiile absurde şi inadmisibile într-o societate care încă nu şi-a definit drumul identităţii. Nici demnitarii de rang înalt nu trebuie scutiţi de vinovăţia care li se cuvine. Deşi Tăriceanu face politică de la începutul democraţiei de abia acum s-a trezit că fenomenul „dual” al cumulării la stat a pensiei cu salariul este imoral şi incorect. De notorietate rămâne cazul judecătoarei Silvia Stanciu, pensionată de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi teleportată de Johannis taman la CCR. Nici Ponta nu a avut curajul să-l tragă pe amicul său Oprea de mânecă, ca să nu mai scoată pe bandă generali de armată cu lucrări de doctorat plagiate. Este greu de înţeles cine are interes ca Văcăroiu să fie menţinut de ani de zile în fruntea Curţii de Conturi? De ce magistraţii de la CCR sunt numiţi pe criterii politice? Oare CCR-ul pentru greşelile făcute, cu sau fără voie, când şi cui va trebuie să dea socoteală? Eu cred că este timpul ca societatea să renunţe la serviciile personajelor din fruntea unor instituţii ale statului, care au depăşit de mult vârsta pensionării. Nimeni nu are voie să creadă că s-a născut gata învăţat şi la o adică nu ar putea fi înlocuit. Ce poate crede omul obişnuit rămas un simplu spectator neangajat în faţa unor astfel de manevre politice? Fără explicaţii oficiale şi pertinente, nu-i rămâne decât să-şi caute singur răspunsurile. Sau să se întoarcă la învăţăturile lui Băsescu care a abordat cu mai multă responsabilitate realităţile societăţii. Cu toate relele făcute, în al doilea mandat, fostul preşedinte a încercat să stopeze avalanşa salariilor şi a pensiilor nesimţite, dar nu a reuşit din cauza guvernării PSD-iste, care mereu a trăit numai din promisiuni. Legat de subiect, măsurile gândite şi luate de Olguţa Vasilescu nu sunt convingătoare. Cert este că pensiile speciale sunt neconstituţionale, trebuie tăiate, nu plafonate şi nici să rămână în plată. Singura categorie care ar putea beneficia de astfel de pensii sunt militarii aflaţi în teatrele de operaţiuni ale căror vieţi sunt permanent puse în pericol.

Prin umare, pensiile speciale corect ar fi să rămână o amintire, iar banii furaţi pesionarilor cinstiţi să fie restituiţi statului. Lideri de sindicat de teapa lui Coarnă şi Dogaru nu merită luaţi în seamă şi nu au decât să bată câmpii la TV până vor face spume la gură. Când actuala guvernare va reuşi să depăşească orgoliile şi interesele magistraţilor de la CCR, putem discuta că este pusă pe fapte mari şi merită să-i acordăm încredere. Altfel, bunele intenţii rămân simple lovituri de imagine de care societatea nu are nevoie.

Autor: Vasile ILUŢ

Sursa: Graiul Maramureşului

Prejudecăţi şi resentimente pripite

Generic, deviaţiile comportamentului sexual sînt definite ca perversiuni şi devin subiect de actualitate cînd în gura presei ajung persoane publice. Mediatizarea unor cazuri provoacă reacţii contradictorii, în funcţie de puterea de a percepe comportamente atipice, născute odată cu apariţia omului ca specie.

O parte a opiniei publice, afectată emoţional, preferă să-i compătimească pe cei consideraţi, pînă mai ieri, oameni integri şi la locul lor. Tabăra radicalilor şi intoleranţilor se revoltă şi înfierează aceleaşi comportamente, după părerea lor, ciudate, care trebuie pedepsite şi respinse de societate. În absenţa unor preocupări serioase, în scandaluri, opinii tran­şante emană şi unele instituţii ale statului, pentru care (spre exemplu) problema homosexualilor a devenit o prioritate naţională. Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce vorbesc! Toţi se cred ştiutori şi comentează, inutil, subiecte ale căror taine nici ştiinţa nu a reuşit să le descifreze. Generaţiile vîrstnice îşi amintesc de regimul trecut, cînd tulburările sexuale au fost subiecte tabu, homosexualii persecutaţi, iar informaţiile erau puţine şi cenzurate. Trăim alte vremuri, în prim-planul societăţii se postează generaţii noi, care gîndesc liber şi a căror opinie nu trebuie ignorată. Înainte „de a da cu parul şi arunca cu piatra”, de a formula judecăţi pripite, pe baza unor informaţii simple, ne vom convinge că tulburările sexuale sînt fenomene complexe, nu cum par la prima vedere. Cu certitudine, oamenii respectivi şi-ar fi dorit o stare de normalitate, însă natura i-a „pedepsit” să ducă întreaga viaţă în spate, o povară pentru care adesea nu sînt vinovaţi. În literatura de specialitate, unele anomalii sînt definite ca vicii, ale unor dezvoltări psihosexuale deficitare, determinate de factori ai mediului, erori de educaţie sau diverse frustrări dobîndite în copilărie. Copiii bătuţi de părinţi, la maturitate, pot deveni agresivi, violenţi, cu partenerul(a), cu înclinaţii spre sadism şi masochism, provocîndu-le dureri fizice, înaintea sau în timpul momentelor intime. Specialiştii spun că printr-o educaţie corespunzătoare şi multă voinţă personală, viciile pot fi evitate sau eliminate. Situaţia diferă în cazul tulburărilor cu etipatogeneză determinată de factori biologici (genetici, anatomici, fiziologici, hormonali) ce interacţionează în perioada intrauterină, care se asociază ulterior cu un fond psihic deficitar. Pedofilia şi homosexualitatea, cu toate formele lor de manifestare, şi incriminate de societate, sînt efecte ale unor factori conjugaţi, asupra cărora, cu toate progresele făcute, medicina şi genetica încă nu pot interveni. Pe baza unor ample observaţii clinice, făcute pe loturi mari de pacienţi, specialiştii spun cu psihoterapia şi psihanaliza, ca forme consacrate de tratament, nu au dat rezultatele sperate. Din categoria celor cu „dizabilităţi” specifice, cel mai mult au de suferit adolescenţii, cînd comportamentul lor, pentru cei din jur, începe să devină suspect. Din discuţiile confidenţiale rezultă că tinerii respectivi se simt marginalizaţi şi discriminaţi de colegi, cadrele didactice nu reacţionează, iar unii profesori de religie abordează subiectul greşit şi rămîn neclintiţi pe poziţii. Deşi vorbim despre o minoritate, problemele ei trebuie tratate cu tact, selectiv aşa cum se întîmplă în toată lumea civilizată. Înţelegerea corectă a fenomenelor, de la bun început, intră în sarcina şcolii, sub îndrumarea profesorilor de biologie, la orele destinate educaţiei sexuale şi trebuie să continue în familie şi societate. Pedofilia face obiectul legii, ca atare pedofilii, dacă sînt găsiţi vinovaţi, îşi merită soarta şi nu au scăpare. Metodele prin care astfel de personaje ar putea fi izolate de unele colectivităţi de copii sînt greu de precizat. Homosexualii trebuie trataţi ca oameni normali, mai puţin comportamentul lor care nu merită luat în seamă. Cîtă vreme nu se manifestă în public şi nu reprezintă un pericol social, au dreptul să-şi rezolve propriile probleme. În general, homosexualii sînt oameni talentaţi şi creativi şi ar fi bine să vedem partea plină a paharului. Capii B.O.R.-ului şi parlamentarii zurbagii nu e cazul să demonstreze că sînt mai catolici decît Papa, om luminat şi dispus să accepte realităţile lumii în care trăim. Înainte de a se ocupa de homosexuali, B.O.R.-ul are de rezolvat anomalii prezente în propria ogradă, legate de căsătoriile dintre unele cupluri de heterosexuali. Ca urmare a concubinajului, nu de puţine ori miresele merg în faţa altarului cu copilaşii de mînă, iar altele, după cununia religioasă, la nuntă dansează pe masă cu burta la gură. Schimbarea prin Referendum a art. 48, alin. (1) din Constituţie, care defineşte familia sau presiunile făcute pentru oficializarea relaţiilor dintre homosexuali sînt prostii, semn că din culisele democraţiei mare lucru nu am învăţat.

Autor: Prof. Vasile ILUŢ

Sursa: Graiul Maramureşului

Monicuţa şi Lenuţa vor la Cotroceni

Deşi pînă în noiembrie mai este timp, campania electorală devine tot mai agitată. Mirajul scaunului prezidenţial atrage ca un magnet personaje din întreg spectrul politic. În premieră, pe fotoliul rîvnit sînt hotărîte să se titularizeze inclusiv două femei, M. Macovei şi E. Udrea. Încercări similare au mai fost şi în campaniile anterioare, însă din motive necunoscute au eşuat pe parcurs. Fiind vorba despre cea mai înaltă demnitate din stat, faptul că sînt femei nu trebuie să fie favoare sau dezavantaj. Înscrise în competiţie, bănuiesc că doamnele şi-au asumat riscurile şi nu se aşteaptă să fie menajate de electorat şi de gura presei. Pe de altă parte, dacă nu vor intra în turul doi ar fi o greşeală să pună eşecul pe seama aceluiaşi fapt. Ce-i drept, la ora actuală, o bună parte a societăţii nu vede cu ochi buni o femeie în postura de preşedinte. Sociologii nefiind interesaţi de subiect, cauzele sînt greu de intuit. Cert este că perioada următoare nu va duce lipsă de scenarii dominate de scandal, acuzaţii reciproce şi multă ipocrizie. În scopul manipulării electoratului, mass-media partizană puterii sau opoziţiei, pînă la toamnă le va “toca” sistematic sau le va ridica osanale. În orice condiţii, în final, soarta candidatelor va rămîne tot la opţiunea alegătorilor. După părerea mea, cei care le vor lua în seamă ar fi bine să le judece obiectiv, nu discriminatoriu şi să ia în calcul prestaţia lor profesională şi politică. Amîndouă sînt personaje cunoscute, au dobîndit vechime în politică şi au deţinut funcţii importante la nivel înalt în stat. Aşa­dar, pînă la alegeri, candidatele trebuie să vină cu argumente convingătoare că au performat mai eficient decît candidaţii bărbaţi. Altminteri, nu văd ce interes ar avea alegătorul simplu să dea votul unui candidat numai de dragul că este femeie. Din motive, zic eu obiective, de votul meu nu se vor bucura. În primul rînd, în funcţiile avute nu au performat şi au făcut parte din gaşca lui Băsescu. Ca ministru al Justiţiei, Macovei nu a reuşit să o facă independentă iar ca europarlamentar mereu a fost pusă pe ceartă şi a vorbit urît despre ţară. La fel, Udrea a gestionat prost resursele ministerului pe care l-a condus în timpul guvernării Boc şi se pare că va avea probleme şi cu DNA-ul. Nu mi-au plăcut nici mijloacele prin care au devenit prezidenţiabile. Lipsită de susţinerea PDL-ului, Macovei s-a rezumat să-şi anunţe intenţia de a candida pe o banală reţea de socializare unde a făcut promisiuni fără acoperire. Mai mult, din declaraţii reiese că Macovei nu cunoaşte atribuţiile preşedintelui pre­vă­zute în Constituţie. Udrea, specializată în comploturi, intrigi şi şmecherii a luat-o pe ocolite. Complotul pus la cale de Băsescu împotriva naivului Cristi Diaconescu, că­zut ca o muscă în plasă deja este cunoscut. Dacă vor să procedeze şi să joace ca Băsescu, cu siguranţă candidatele vor sta pe tuşă. Pornind de la un raţionament simplu, spus într-o altă ocazie îmi doresc un prezidenţiabil cu adevărat familist, indiferent că este bărbat sau femeie. Cine nu este în stare să ducă în spate regulile familiei nu prezintă încredere că va fi capabil să conducă o ţară. De asemenea, voi tăia de pe lista candidaţilor pe amatorii de imagine şi publicitate, cu televiziunile legate de gît, aşa cum face Udrea. Dacă opinia mea este subiectivă, nimeni nu trebuie să o ia în seamă. În privinţa votului socotelile sînt încheiate. Ce ar putea face prezidenţiabilele cu voturile obţinute în turul întîi nu are importanţă. Oricum, în turul doi ar ajunge numai printr-un miracol care m-ar pune serios pe gînduri. Preluare http://www.graiul.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=23893:monicua-i-lenua-vor-la-cotroceni&catid=55:opinii&Itemid=36

                                                                                        Vasile ILUŢ

Editorial - Aventura titularizării la început de an şcolar

Într-un sistem şcolar articulat, titularizarea oferă un post sau o catedră sigură. În cazul reducerii activităţii, postului, pretransferului sau transferului, titularul are prioritate. Colectivele didactice formate din titulari sunt stabile, randamentul lor profesional garantează calitatea învăţării. Fără siguranţa postului, suplinitorii devin vulnerabili, examenele îi stresează, le consumă energia şi iniţiativa în plan profesional. În şcolile unde profesorii se schimbă frecvent, elevii au de suferit. Din cauze obiective, sistemul necesită o rezervă de suplinitori calificaţi. Probleme ridică cei ajunşi în această situaţie din motive scăpate de sub control. Conducătorii educaţiei nu ţin seamă de principiul cererii şi ofertei. Este nefiresc să crească, pe an ce trece, numărul suplinitorilor în detrimentul titularilor. Nevoia de cadre didactice depinde exclusiv de dinamica populaţiei şcolare, condiţionată de rata natalităţii. Deşi numărul copiilor este în scădere, instituţiile de profil scot pe bandă serii de absolvenţi, fără şanse de titularizare. Înainte de ‘89, autorităţile vremii au ştiut să gestioneze o situaţie asemănătoare, în condiţiile unor efective sporite de elevi. Migrarea familiilor tinere spre oraş a schimbat raportul numeric al copiilor în favoarea şcolilor urbane. Fostele institute pedagogice destinate pregătirii profesorilor numai pentru mediul rural au intrat treptat în lichidare. Măsuri pentru menţinerea echilibrului între nevoile şcolii şi numărul absolvenţilor ar putea fi luate şi în contextul actual, dacă ar exista interes, competenţă şi voinţă politică. Din motive personale, puţini titularizabili vor ajunge în şcolile care-i aşteaptă. Majoritatea cer detaşare şi revin suplinitori. Parţial, gestul lor este de înţeles. Catedre sînt doar în localităţi îndepărtate, fără posibilităţi de navetă. Absolvenţii născuţi, crescuţi şi şcoliţi de mici în oraş nu se pot integra cu casă şi masă într-un sat care nu le oferă nimic. A trecut vremea generaţiilor de profesori dedicaţi şcolilor rurale. Pe de altă parte, pretenţia absolvenţilor de a ocupa o catedră în oraş, după 2-3 ani de experienţă, nu se justifică. După cum evoluează şcoala pentru tinerii absolvenţi, titularizarea va deveni un vis şi mai îndepărtat. Desfiinţarea circumscripţiilor şcolare din oraşe a produs alte dezechilibre în sistem. Şcolile limitrofe oraşelor, cu profesori calificaţi şi dotări corespunzătoare, au rămas fără copii, pe motiv că părinţii au dreptul să-şi aleagă şcoala. Pentru evitarea unor noi convulsii, autorităţile menţin în şcoală o anomalie suportată de elevi. Este vorba despre programele şi planurile de învăţămînt supradimensionate care generează elevilor plictiseală şi reticenţă faţă de şcoală. Măsura descongestionării este necesară, însă implică riscuri şi ar pune pe drumuri o mulţime de profesori care şi-ar pierde titularizarea şi ar deveni suplinitori. Prin urmare, într-o societate haotică, confuză, lipsită de principii, viziune şi strategii, şcolii, ca parte a societăţii să nu-i cerem mai mult decât poate da. Peste cîteva zile se va deschide noul an şcolar dominat de evenimente tradiţionale. Succesul unui grup restrâns de elevi, numiţi olimpici, va fi supralicitat în toate ocaziile. Proiectele nefinalizate, parteneriatele şi acţiunile care nu au nici o treabă cu învăţatul vor fi reactualizate. Indisciplina, absenteismul, festivităţile, zilele libere fără număr, distracţia şi demagogia vor reveni în forţă. Rezultatele slabe obţinute de elevi şi profesori vor fi trecute sub tăcere. Despre cauze, măsuri şi responsabilităţi, nici o vorbă. Până la vara viitoare când va veni furtuna este nevoie de linişte. Atenţie, în şcoală (nu) se învaţă!!!

                                                                              prof. Vasile ILUŢ

Profesia de educatoare şi învăţătoare, pe cale de dispariţie

 În scopul racordării întregului sistem educaţional la cel european, art. 247 din Legea Educaţiei scoate din nomenclator profesia de educatoare şi învăţător/învăţătoare. Prin urmare, în întreg sistemul urmează ca învăţăceii să fie şcoliţi numai de profesori cu studii superioare şi diplomă de licenţă. Cum Legea a fost aprobată pe vremea lui Daniel Funeriu, avea obligaţia să găsească şi soluţiile de aplicare. Fără un studiu de impact, fostul ministru a socotit că "transformarea" educatoarelor şi învăţătoarelor în profesoare poate fi realizată printr-o soluţie, puţin spus, aberantă. Este vorba despre echivalarea studiilor liceale pedagogice cu cele universitare. Astfel, pe baza unui simplu dosar, în jur de 22.000 de cadre didactice ar fi primit gratuit un cadou nemeritat şi neaşteptat. Acela de a deveni profesori cu acte în regulă şi salarizate conform noii funcţii didactice. Dacă Guvernul nu s-ar fi schimbat, în sistem prostia ar fi prins rădăcini şi nu ar fi apărut conflicte. Revenită la minister, doamna Ecaterina Andronescu, printr-o OUG, anulează soluţia lui Funeriu. Pînă la un punct, decizia şi modul în care a demontat argumentele lui Funeriu merită luate în seamă. Formarea continuă, vechimea şi experienţa sunt utile şi necesare numai în perfecţionarea profesională individuală. Peste tot în lume, dobândirea unui statut profesional, de nivel superior, necesită studii de specialitate legitimate în instituţii de profil. Din ecuaţia conflictului nu putem omite vina doamnei Andronescu. Ca membru în Comisia de învăţămînt din Senat avea obligaţia să-l atenţioneze pe Funeriu, că în Lege există riscul de a se strecura o mare anomalie. Apoi, Ordonanţa putea fi emisă imediat după ce a preluat ministerul, nu la sfîrşitul mandatului. Conform obiceiului înainte de alegeri nimeni nu-şi permite să creeze conflicte imprevizibile. În miezul subiectului era de aşteptat ca educatoarele şi învăţătoarele să conteste inclusiv soluţia doamnei Andronescu. La o vârstă înaintată sau în pragul pensionării nu sunt dispuse să-şi continue studiile universitare deoarece facultăţile costă bani şi sînt structurate pe profile.  Conştientizează că o diplomă de licenţă în carieră nu le-ar fi de folos. Învăţătoarele care au anticipat mersul vremii, cu mici eforturi, au absolvit facultăţi particulare. La ora actuală, şcolile sînt pline de "specialiste" în psihologie şi pedagogie şcolară. Altele s-au "specializat" în domenii care nu au nici o legătură cu şcoala. Deşi majoritatea prestează activităţi specifice fişei postului au pretenţia să fie plătite ca profesoare. Cu mânie sindicală, liderii nu au ezitat să le sară în ajutor. Au uitat că o diplomă dobândită într-o instituţie serioasă nu poate fi echivalată cu una oferită prin corespondenţă de facultăţi care valorează două surcele. Din întreaga poveste, copiii din grădiniţă şi ciclul primar  nu au de câştigat. Nu sunt interesaţi dacă educatoarea sau învăţătoarea lor va deveni profesoară. Câtă vreme ele au calificarea necesară, părinţii nu trebuie să-şi facă griji. Important este să-şi facă meseria. În învăţămîntul european, de unde importăm modele false, structura ciclurilor este compatibilă cu mecanismul formării cadrelor didactice. În lipsa unor astfel de strategii, măsura va rămâne una de cosmetizare coborâtă inclusiv la nivelul grădiniţei şi ciclului primar. Se pare că mai marii şcolii nu au învăţat nimic din eşecurile formelor fără fond aplicate pînă acum în gimnaziu şi liceu...

                                                                            PROF. VASILE ILUŢ