marți, 30 noiembrie 2021

1 Decembrie, ziua astrală a românilor

 

                                                                                   

                                                                                          de GHEORGHE PÂRJA
Despre Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, despre destinul unor făuritori ai ei, am aflat, mai vibrant, pe când eram școlar, de la un bărbat din satul meu, Desești, prin intermediul unui cântec. Este vorba despre Aurel Făt, care se născuse în aria Leului de la Șișești. Ne primea cu drag în casa lui și ne povestea întâmplări istorice, neștiute de noi cei care-l ascultam. Cu Parasca, Luchiana, Andrei, pruncii lui, împărțeam școala, satul și sărbătorile creștine. Vocea unchiului Aurel modela colinzile, dar și celebra și dramatica „Doina lui Lucaciu.” O cânta așa ca pe Fisculaș. Plecând pe drumurile vieții, unde m-am luat și cu învățătura istoriei, când ajungeam la capitolul despre Marea Unire, îmi aminteam de temelia emoției zidite de unchiul Aurel. Acum, 1 Decembrie este Ziua Națională a României, a statului național unitar România.

Este necesar de știut că deciziile de Unire au fost luate de către adunări reprezentative: Sfatul Țării de la Chișinău, la 27 martie 1918, Congresul general al Bucovinei, de la Cernăuți, 28 noiembrie 1918, culminând cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie, care a pecetluit, prin reprezentanți îndreptățiți, Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu vechiul Regat. De ce s-au luptat cele mai luminoase minți pentru Unire? Nu numai românii, ci și cehii, slovacii, croații, polonezii, lituanienii, estonienii, bulgarii, sârbii și alții, au fost animați de a se întări în state naționale. Cum făcuseră francezii, spaniolii, ori englezii mai devreme. Elitele acestor nea­muri au înțeles că, fără un stat național, popoarele lor riscau să fie asimilate de imperiile hrăpărețe, deznaționalizate, sau să-și ia lumea în cap. Românii, până în 1859, aveau două state autonome, supuse Imperiului Otoman, restul fiind risipiți în Imperiul Țarist, ori în Imperiul Habsburgic.
Soluția era doar Unirea. Românii au mai învățat că fără sprijinul marilor puteri, efortul de unire din interior nu putea avea izbândă. Au făcut unirea în etape. Prima a fost unirea Moldovei cu Țara Românească, într-un stat numit oficial România. Apoi dobândirea independenței absolute a țării, unirea Dobrogei cu România și proclamarea țării drept regat. Apoi, participarea românilor, și a României, la Primul Război Mondial, unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei și recunoașterea pe plan internațional a statului național român în granițele sale istorice. Marile puteri au semnat acte fundamentale la Conferința de Pace de la Paris, Tratatele speciale cu Austria, Bulgaria și Ungaria. Numai Rusia Sovietică, absentă de la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o în schimb statele occidentale.
Unii lideri maghiari și astăzi sfidează Unirea. Oricât vom căuta, în istoria românilor, o zi cu atâtea semnificații, precum 1 Decembrie, nu vom găsi. Drumul spre această împlinire a fost marcat de episoade încrâncenate. Cu mari răsturnări de situații. Academicianul Ioan Aurel Pop evocă un asemenea episod. În august 1916, România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei cu gândul la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Decizia din Consiliul de Coroană nu a fost ușoară. Marele om politic Petre P. Carp, revoltat și mânios pe regele Ferdinand, când acesta și-a motivat opțiunea pentru Antanta (Franța, Anglia, Rusia), ca ostașii români să lupte în armata germană, i-a spus suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat.
Regele, supărat, dar lucid și ferm, a rostit aceste cuvinte memorabile, reamintite de academicianul Pop: „Domnule Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea, cele două interese se confundă. Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o.”
Acestea sunt cuvinte urmate de fapte ale unui mare om de stat român, demne de reținut și demne de urmat și astăzi. Dragi cititori, mâine este Ziua Națională a României! Adică 1 Decembrie! Sunt documente din care reiese că majoritatea românilor, din provinciile amintite, au dorit Unirea cu România, că s-au exprimat ferm pentru a fi laolaltă, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Ora astrală, pentru noi, a bătut și datorită declarației președintelui american Woodrow Wilson, din ianuarie 1918, care a venit în Europa cu aplicarea dreptului la autodeterminare. Declarația oficială a lui Wilson a fost un argument decisiv pentru unirea provinciilor istorice românești cu Regatul României. După cum ați putut constata și din acest text, Unirea este o îndelungată luptă făuritoare, o cucerire a dreptului natural de a fi în istorie, care se apără cu fiecare generație.
Mâine este Ziua Națională a statului național unitar român! Și se împlinesc 103 ani de la Ora astrală pentru toți românii! Bucurați-vă, fiecare în felul Dumneavoastră! Eu nu uit că am fost pătruns de fiorul spiritului de a fi laolaltă, de la un om al bisericii din Desești, care m-a pus în legătură cu istoria prin „Doina lui Lucaciu.”

,,ADOR ROMÂNIA"


Ador România, cu codrii de brazi,

Ador Ŕomânia, cu codrii de fagi,
Ador Ŕomânia, cu tot ce e în ea,
Ador Ŕomânia, căci este a mea.
Ador tot ce este, Românesc,
Ador pământul, pe care-l iubesc
Ador tot ce este, în a mea țară
Ador căci ea-mi este, ca o mamă.
Ador oamenii, gospodari,
Ador pădurea, de stejari,
Ador femeia, gospodină,
Ador florile, din grădină.
Ador tot, ce este nesfârșit,
Ador și iarba, pe acest pământ,
Ador tot ce, Dumnezeu a dat,
Ador tot ce e, fără de păcat.
Ador pe Dumnezeu, cel Sfânt,
Ador tot ce este, pe pământ,
Ador și pe a mea, vecină,
Ador c-o am la a mea, inimă.

DE NELU DANCI
Am compus această poezie, cu gândul la ziua de 1 Decembrie.

FOTO: Viorel CONEA

Semnal editorial. ”Șirul cu patimi”, autor Ioan ANDREICA

 


IOAN ANDREICA

ȘIRUL CU PATIMI
(semnal editorial; autor Vasile Bele)
,,am venit
din patimă
să nasc patimi
pentru a pătimi
inima-mi a plâns prin renașteri
nu știu să fi fost vreodată
adorat
pe firul vieții
zeii m-au plătit cu patimi
condamnat a pătimi
întru mântuire
trupul îmi ard în patimi
destinul ce mi-a fost ursit
îl port pe șirul cu patimi”,
poemul ,,Șirul cu patimi”, din volumul cu același nume, ,,Șirul cu patimi”, apărut la Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, ISBN 978-973-751-826-2, 90 p., semnat Ioan Andreica. Volumul ,,Șirul cu patimi”, are și grafică de excepție. Grafica este realizată de către George Dan și Vasile Mic.
Mulțumesc autorului pentru acest minunat dar, primit cu ,,dedicație și iscălitură”, la una dintre ședințele de Cenaclu literar, la care am participat împreună, în cadrul Ligii Scriitorilor Români, filiala Maramureș. Atunci, l-am și cunoscut personal, pe distinsul profesor Ioan Andreica, cel care o viață întreagă a slujit școala românească. A slujit-o cu devotament și cu credință, ca un adevărat luptător. Zeci de ani, la catedră, zeci de generații de copii, ce i-a avut în clasă, de-a lungul acestor ani. Un prieten desăvârșit, mai adaug azi, cunoscându-l și mai în amănunt.
*****
„Poezia este o energie organizată de emoție”, iar Edgar A. Poe scria, în acest sens, că în „poezie din inteligibil limbajul tinde să devină concret să se transforme din semn în simbol” (Principiul poetic). Ritmul poeziei este similar cu ritmul universului. Prin puterea sa, cuvântul – ca imagine şi metaforă – „evocă, povesteşte întâmplări, aprinde lumini şi iradiază culori; cuprinde forme şi urmăreşte fluidităţi. Cuvântul este, în acelaşi timp, muzică şi semnificaţie: el animă simetriile arhitectonice, reliefurile şi culoarea, dându-le noi dimensiuni şi unind, prin poezie, în mănunchi, toate formele frumosului.” (Ion Biberi, Poezia – Mod de existenţă). Poetul se contopește prin emoția sensibilității cu expansiunea universalului într-o interiorizare și sinergie, pe care doar cei ce scriu poezie o pot înțelege”.
Ionuț Țene
*****
Iată, în vers alb, cât de frumoasă părere, personală, evident, are scriitorul Ioan Andreica despre poem și poet. Redau integral poemul Semn, p. 10:
,,poemul
infinită întrebare
infinit răspuns
drumul dintre început și poem
rătăcite unde
prin mii de secunde
viori nepătrunse
în inimi ascunse
ferestre spre grădina gândului
trăit în culori
în forme abstracte
ermetice
cuvinte
pe fruntea poetului
semn".
Un mod aparte de a privi poezia, poetul Ioan Andreica este o sursă de energie pozitivă. Eul liric își urmează traiectoria. O traiectorie ce urcă, o gândire mereu pozitivă - un poet special, care refuză ideea de simplitate sau de puțin. Un poet și o poezie concentrată. Tipul poeziei oscilează între un ieri și un azi, între un azi și un mâine nerostit. Privesc poetul că pe un romantic, unul incurabil, vorba unui bun prieten:
,,la ceas tăcut
cobor
printr-un miraj de grotă
la umbra gândului
mă spăl fugar
de timp
și pur
mă ridic
pășesc printre semeni
de unde vin
nu întreabă nimeni",
fragment din poemul De unde vin, p. 11.
Poetul Ioan Andreica, străpunge clipa și timpul, luminează eternitatea, dăruiește libertate și visare, dimpreună cu o armonie interioară, un confort lumesc, real, actual. Poemele, incluse în categoria versului alb, sunt luminoase, parcă din fiecare sinele strigă a eliberare:
,,seara
mi-am ales-o stea
i-am dăruit mâinile
spre harul ei
cu toată ființa
de atunci
călătoresc cu ea", poemul Călător, p. 18.
Poemele își au o anume eleganță. Una care te pătrunde și te atrage. Se sparg lăcate. Se consumă idei și sentimente. Uneori călătorești cu stelele, alteori cu zorii unei dimineți așteptate. Alt răsărit. Altă zi, o nouă visare cu ochii deschiși. Creațiile sale îmi dau impresia unor cugetări deloc simple. Comunicarea este facilă. Starea de bine te cuprinde repede, te acaparează. Devii curios, parcă, punându-ți, obsesiv, întrebarea ,,ce mai urmează?" ,,ce va mai fi?". Uneori, poate fi o ,,Amânare", precum cea de la pagina 24:
,,sacrificat
trup
prin patimi
nopțile te-au iubit
zilele te-au ucis
zeii te-au sacrificat
semenii ți-au devorat eul
alte trupuri te-au iertat
eu te-am amânat
într-o altă visare".
Poetul nu se lasă descoperit ușor. Te plimbă. Uneori prin anotimpurile Domniei Sale. Mereu ,,cu aceeași corabie", (p. 26). Abia acum prinde ,,o țâră" de curaj și face mărturisiri apelând la sinceritate, recunoscând că, ,,Te-am iubit dintotdeauna", (p. 27). Recunoaște totul este trecător, efemer. Clipele vin și pleacă. Ce rămâne în tolba vieții? Poate doar visare. Poate doar amintiri. Sigur, pentru un pământean, pentru cel care iubește și este iubit, rămân clipele de ,,iubire", (p. 29). Viața zboară. Anii trec. Frumosul trece. Pasul următor? Chiar ,,și îngerii se duc":
,,iubirea
rătăcită
prin pajiștea sălbatică
culegea flori de fân
în dimineața aceea
cu rouă
mi s-a părut
că un înger
a rămas peste noapte
anume
de dragul florilor
mănunchiuri înșirate
pentru cules
băteau spre el
raze aurii din răsărit
de soare
în valea sacră", (p. 31).
Toate trec, repet, dar ele rămân ancorate în portul sufletului, de unde, doar vântul, valul și poetul le mai știe rostul. Ancorate sau cantonate în sufletul de o sensibilitate aparte, ele au timpul timpul lor, au vremea lor, au zborul și izvorul lor, transformându-se în poezie. O poezie a sufletului. Una de suflet. Doar ecoul vremii le mai știe povestea. O poveste care vine ,,de nu știu unde", (p. 33):
,,ea
la care îmi purtam gândul
toată ziua
dintre crengi de cireș în floare
apare
mai frumoasă de cât visam
noapte și zi".
*****
Mai trecusem o noapte
a mai apus un vis
s-a mai domolit ploaia
doar norii vegheau zorii
erau clipe de tăcere... o tăcere care leagă
ȘIRUL DE PATIMI de o răstignire a cuvântului.
Azi,
patimile au prins rădăcină
dar nu în cuibul sufletului de rouă
DINCOLO DE ZID
dincolo de azi este un mâine
dincolo de visare este clipa
dincolo de rouă este lumină
dincolo de așteptare este libertate.
Toate acestea sunt semne ale trecerii
SEMN că am fost și că mai suntem
întrebări care dor
răspunsuri ce nu vin
DE UNDE VIN?
mi-a răspuns zâmbetul unei stânci
și clipa de SINGURĂTATE
ecoul dimineții fără rouă
visul destrămat de liniștea unui fulg
De DINCOLO DE ZID, de-acolo vii
acolo te-ai născut gând
acolo ai înflorit privire.
Trebuie doar să nu uiți un lucru
esența lucrului
TOATE NOPȚILE AU UN SFÂRȘIT
au spus acest lucru muzele, stelele
AȘTRI renăscuți și zidiți în rugăciune.
Hai să facem un EXERCIȚIU:
- vorbește cu întunericul
- răstoarnă clipa de visare
- taie roua zorilor
- calcă în picioare curcubeul
- vinde așteptări
Ești un simplu CĂLATOR în trenul vieții
ai urcat în stația Visare
vei coborî în triaj, pentru a zbura
SPRE ASFINȚIT - asfințitul unei priviri
NIMENI nu-ți va opri visarea
nimeni nu-ți va răspunde chemării
totul este șters
SPRE ASTRALE CHEMĂRI vei trece labirintul
lumina va deveni umbră
clipa de bucurie va cere un veac
de AMÂNARE, de târziu, de singurătate
vei călători prin ANOTIMPURI
împreună cu vântul și adierea
împreună cu durerea și clipa de rouă
CU ACEEAȘI CORABIE... să nu uiți
nepământeana iubire, răsfățul zorilor unei iubiri secrete
și refrenul
TE-AM IUBIT DINTOTDEAUNA!
Încearcă
să vorbești muzelor DESPRE DRAGOSTE
- nu te vor auzi!
despre IUBIRE
- nu te vor înțelege!
despre rouă și lacrimi
Atunci îți va răspunde ecoul
ȘI ÎNGERII SE DUC - au drumul lor
au crucea lor, au zorii lor
au răsăritul lor și au asfințitul lor
ei, îngerii,
vin DE NU ȘTIU UNDE și pleacă spre nu știu unde
mereu
ÎN AȘTEPTAREA TA.
Să nu uiți clipa de rouă
DACĂ PLECI spre singurătate
ia cu tine un alt ANOTIMP
te las pe tine libertate
să mai adaugi în ȘIRUL CU PATIMI
un alt vis, un trecut ieri
un nenăscut zbor de umbră
un răzleț gând... un GÂND NEBUN
al unui izvor de amintiri
al unor vorbe nerostite
ale unor clipe netrăite
al unui TRUP FĂR' DE NOROC.
Însă nu uita esența iubirii
INTRE DOUĂ TOAMNE
există un răsărit și un asfințit
Și mereu trupul unui sărut
căzut
ÎN ROȘU FLORII DE MĂR
dintr-un trecut și prezent
lung șir de patimi oarbe credințe
care ne vor tulbura liniștea unei priviri
ecoul dimineții fără rouă
răspunzând unui zâmbet
va cerne vise
și va scrie pe un răvaș
E PUȚIN DE ATUNCI
a mai trecut un veac
au rămas URME și umbre...
(N.A. ce apare scris cu majusculă sunt titlurile poemelor din volumul Șirul cu patimi, autor Ioan Andreica)

VASILE BELE
Chiuzbaia, 30 noiembrie 2021

EU SUNT PROFESOR


„...Aș fi putut să fiu florar.

Iubesc florile și le-aș fi îngrijit cu drag,
Ca să dăruiesc lumii frumusețe, parfum și culori.
...Aș fi putut să fiu brutar.
Din cele mai curate boabe de grâu
Aș fi plămădit cele mai bune pâini
Și le-aș fi oferit cu multă bucurie.
...Medic aș fi putut deveni,
Apărând cu devotament comoara cea mai de preț a oamenilor- sănătatea.
...Și pictor aș fi putut ajunge.
Chiar dacă nu aș fi pictat cele mai frumoase tablouri,
Aș fi bucurat multe priviri cu picturile mele.
...Scriitor aș fi putut să fiu.
Știu sigur că măcar una dintre cărțile mele ar fi ajuns bestseller.
...Actor aș fi putut ajunge
Și m-aș fi străduit să joc cu pasiune roluri memorabile.
...Aș fi putut să devin aviator,
Ca să conduc oamenii, cu îndemânare, dincolo de nori
Și să-i ajut să privească de sus pământul și marea...
...Dar am ales să fiu Profesor,
Ca să îngrijesc cele mai frumoase flori,
Să plămădesc cele mai istețe minți
Și să le cresc în trupuri sănătoase,
Să pictez pânza celor mai curate suflete,
Să scriu în sala de clasă cele mai minunate povești,
Jucând cu măiestrie un rol deosebit,
Să conduc copiii sus, cât mai sus,
Ca să-și aleagă o stea, doar a lor...
...Eu sunt profesor!
Așa am dăruit lumii: florari, brutari, medici, pictori, scriitori, actori, aviatori...
Așa am adus oamenilor: frumusețe, bogăție, speranță, iubire, libertate, educație…"
Aurelia Panait

Declarația zilei - Vasile Leș, ex-lider REMIN


”Este nesimțire totală ca la primari, viceprimari și președinți de consilii județene să primească pensii speciale de la 1 ian. 2022 și cei au lucrat în minerit și siderurgie să-i pui să plătească impozite pe pensii și asigurări de sănătate, această nu se numește dèmocrație, este bătaie de joc continuă pe banii noștri”.


Foto/Gluma zilei - Vine tulpina africană!

 


Biserica, Școala și Armata

de Gheorghe Parja
 Cu puțină vreme în urmă, scriam despre o carte de excepție, unică în felul ei, „Constantin Lucaciu – o figură istorică necunoscută” (Editurile Solstițiu și Școala Ardeleană, 2021), rod al unei temeinice documentări și elaborări datorate jurnalistei Adriana Zaharia, istoric, doctorand, cu o lucrare despre dr. Vasile Lucaciu. Eroul cărții Adrianei Zaharia, Constantin Lucaciu, este fratele Leului de la Șișești, un personaj al istoriei, care, alături de Vasile Lucaciu, s-a implicat profund în țesătura evenimentelor care au pregătit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Autoarea recompune profilul unui personaj istoric, cercetând presa românească și cea maghiară, unde a descoperit articole, opinii, atacuri la adresa incomodului preot, rezultând o lucrare obiectivă, rece, credibilă. Cum afirma și scriitorul Dumitru Păcuraru, Constantin Lucaciu nu era nici pe departe un personaj secundar, ci a fost un subtil organizator, un adevărat instigator, activ și inventiv, care a pregătit terenul pentru reuniuni, întruniri populare, ce pregăteau Unirea Transilvaniei cu România.

În partea a doua a cărții amintite mai sus am citit un studiu remarcabil, semnat de Constantin Lucaciu, cu titlul „Biserica, Școala și Armata”, fiind „una dintre cele mai profunde, oneste analize ce s-a scris vreodată în limba română despre cele trei instituții care fundamentează un stat și o națiune”. Lucrarea a apărut în anul 1915, într-un București crispat și prins în febra războiului, dar nu a fost reeditată niciodată până acum. Poate și moartea prematură a autorului, 1920, a făcut ca acest studiu profund să fie dat uitării. Dar Adriana Zaharia are harul și tenacitatea de a trezi istoria din adormire. În cazul de față i-a reușit de minune. Cei trei piloni fundamentali ai unei societăți, analizați de preotul Constantin Lucaciu, depun mărturie despre atmosfera agitată, revoltată, uneori chibzuită întru reușită, a românilor din spațiul românesc, cu precădere a celor din Transilvania.
Dezvoltă și argumentează faptul că în volbura istoriei elementul de rezistență și continuitate este credința. Pentru susținerea vieții unui popor, și mai ales a vieții unui stat național, scrie autorul, sunt trei factori principali: Biserica, Școala și Armata. Studiul vedea lumina tiparului când focul și tunetul îngrozitor al tunurilor și vaietul înfiorător al milioanelor de muribunzi umpleau văzduhul, începuse războiul, iar poporul român se afla rupt și sfâșiat în multe bucăți. Capitolul despre Biserică dovedește că autorul este un bun cunoscător al istoriei Transilvaniei, dar și a celorlalte provincii românești. Scrie Constantin Lucaciu: „Când din toate laturile am fost strânși cu ușa, când era să cădem sub greutățile loviturilor dușmănoase, când eram slăbiți și descurajați, Biserica ne-a întărit, Biserica ne-a mângâiat, în Biserica sfintei și strămoșeștii noastre credințe ne-am recules și am dus mai departe lupta pentru existență și pentru a ne crea un viitor meritat și de care vrednic s-a arătat a fi poporul român.”
În buna tradiție a Școlii Ardelene, autorul scrie: „Credința poporului român derivă de la Roma, de unde derivă și românitatea noastră”, dar având o distinsă cultură și o înțelegere reală a fenomenului religios el abordează „ortodoxismul românesc – unit și neunit – ca un tot unitar, făcând oneste, dar profunde judecăți de valoare asupra celor <două aripi ale bisericii naționale românești> fără patimă ori complexe.” Este și o elevată analiză a confesiunilor din Transilvania și implicarea politicului în învrăjbirea unora dintre ele, dovedind o bună percepere a organizării sufletești a poporului român. Conchide că a fost „grea și grozavă năvala străinilor asupra Bisericii române din Transilvania, au slăbit-o, au jefuit-o, dar n-au cucerit-o.” Privește cu interes și peste Prut, în Basarabia răpită de ruși, unde Biserica românească era robită Bisericii pravoslavnice a moscovitului și se afla într-o stare dureroasă, chiar în agonie de moarte. Nimic nu mai e „românesc acolo, nici spiritul, nici limba, nici clerul, nici administrația, numai poporul, bietul creștin moldovean.” Mi se pare un text profund, cu rezonanță până în ziua de astăzi. Cum este și capitolul referitor la Școală. Dacă scopul și menirea Bisericii este sfânt și fericitor cel al Școlii este unic luminător. Autorul face o istorie a instituțiilor de învățământ românesc din Transilvania, ajungând și în părțile Maramureșului, amintind Preparandia din Marmația, sub direcțiunea inimosului Ion Bușița. Vorbește despre sistemul de guvernare și opresiune la care era supus învățământul românesc din Transilvania.
Constantin Lucaciu aduce un elogiu începuturilor școlii din mănăstiri, care nu erau numai locuri de rugăciune, ci și „focare de inteligență și cultură științifică.” Este revoltat de felul în care se preda istoria în școli, alumnii români învățând că „România a fost vasală Ungariei și că regii lor au stăpânit tot pământul până la Marea Neagră și gurile Dunării.” Și despre alte umilințe mai vorbește autorul nostru. Dar are în vedere și izbânzile școlii, câștigate cu tenacitate și credință în limba română. Analizând istoria Armatei, se referă la armata României libere, dezvoltarea ei fericită fiind respectată de prieteni și temută de dușmani. Închei cu acest text vizionar. Era în anul 1915: „Ceasul se apropie, întreg trecutul nostru ne vorbește prin glorioasele-i și prin dureroasele-i amintiri. Școala ne-a aprins făclia conștiinței călăuzitoare, Bisericile se deschid pentru binecuvântarea și pentru prăznuirea zilei mari, iar mândra noastră Armată, pregătită ca niciodată, așteaptă doar ca goarna să sune semnalul celei mai minunate dintre sărbători. O, sfântă Românie, ce mare și glorioasă te prevăd!”
Și a venit 1 Decembrie 1918. Adică Marea Unire a tuturor românilor. Textul se poate citi având în oglindă realitatea de astăzi despre Biserică, Școală și Armată.

Meniul pentru Ziua Națională a României

 Ne pregătim „meniul" pentru Ziua Națională Flag of Romania cu ajutorul „GPS-ului" culinar al produselor românești protejate în Uniunea Europeană Flag of European Union.





We prepare the "menu" for the National Day Flag of Romania with the help of the culinary "GPS" of the Romanian products protected in the European Union.

COMISIA EUROPEANĂ

Cine a stat de pază când au fost sifonați banii Securității. Dan Voiculescu și Sorin Ovidiu Vîntu au angajat doi securiști din conducerea ICE Dunărea...

 Istoricul Mădălin Hodor revine cu precizări în scandalul dintre Ion Iliescu și Antena 3 pe tema banilor sifonați de la Întreprinderea de Comerț Exterior (ICE) „Dunărea”, din conturile căreia s-au „evaporat” după Revoluție 1 miliard de dolari. Doi securiști de rang înalt de la ICE Dunărea au fost angajați, după 1989, la firmele lui Dan Voiculescu și ale lui Sorin Ovidiu Vîntu.

Ion Iliescu a fost acuzat în platourile Antena 3 că el ar fi luat banii Securității din conturile ICE Dunărea. În schimb, fostul șef de stat le-a sugerat jurnaliștilor lui Dan Voiculescu să încerce să caute banii „la o adresă mai aproape de A3”.

Istoricul CNSAS Mădălin Hodor a intervenit în scandal și i-a dat dreptate lui Ion Iliescu, arătând că nu fostul șef de stat avea acces la conturile ICE Dunărea, ci ofițerii de Securitate care controlau compania. Mai târziu, pe aceștia îi vom regăsi alături de primii milionari ai României post-decembriste: Sorin Ovidiu Vîntu și Dan Voiculescu.

„În anul 1987, șeful ICE Dunărea era generalul locotenent Amohnoaie Epifanie, directori-adjuncți erau col. Bădița Gheorghe, col. Gavril Constantin, mr. Rotaru Constantin. După 1990, generalul Amohnoaie va coordona firmele lui Sorin Ovidiu Vîntu. Fostul sau adjunct, ajuns general SIE, Rotaru Constantin va ajunge director la GRIVCO-Voiculescu (n.r. – Grupul Industrial Voiculescu și Compania). Pentru ca era nevoie de profesioniști și s-au împărțit sa ajungă la toată lumea. Și să nu iasă conflicte”, scrie pe Facebook istoricul Mădălin Hodor.

Banii Securității, „spălați” prin Bancorex

Cercetătorul arată și cum anume s-au „evaporat” banii Securității.

„ICE Dunărea a fost desfiintata în aprilie 1990. Conturile și activele au rămas la BRCE (viitoarea Bancorex). Banii din TN-uri (conturi tranzitorii, conform lui Mădălin Hodor – n.r.), milioane de dolari, au rămas in TN-uri acolo pana când a trecut pericolul apoi au început să fie aduși usor-usor înapoi prin Bancorex. Și introduși în circuitul bancar intern. Apoi au fost distribuiți către politicieni, securiștii rămași in servicii, oameni de afaceri prietenoși cu puterea, magistrați, polițiști, funcționari. 4.800 de persoane au primit ‘împrumuturi’ de la Bancorex. Când Bancorex a dat faliment ‘creditele neperformante’ generaseră o pierdere de aprox. 2,4 miliarde. Practic, banii ICE Dunărea recuperați prin Bancorex și dati către toată lumea (căutați numele și veți vedea că a fost efectiv Toată Lumea) au fost declarați ‘pierduți’. 2,4 miliarde de dolari, aprox. 10% din PIB-ul României la data respectivă, au fost trecuți la datoria publică. Pe care o plătim și astăzi cu toții. Asta în vreme ce populația era bombardată cu povesti despre ‘conturile lui Ceauşescu’ și aștepta cu sufletul la gură să se recupereze banii din Congo sau Libia. Unii mai așteaptă și astăzi”, scrie istoricul.

Cercetător: „Toți știu. Toți au luat bani și apoi au făcut bani”

Mădălin Hodor explică de ce nu a fost anchetat cum se cuvine jaful de la Bancorex.

„Să nu credeți că nu se știe. Toți știu. De ce nu se fac anchete și nu se recuperează? Pentru ca toți au primit bani din banii respectivi și din banii care au fost făcuți ulterior cu banii respectivi. Asta este, de fapt, sursa corupției în România. Asta este adevarata Omerta (n.r. – legea tăcerii). Dincolo de orice partid, dincolo de orice guvern, dincolo de orice presedinte. Dincolo de orice stat. Mai puternică a fost și mai puternică va fi. Unii s-au îmbogățit din banii munciți de 23 de milioane înainte de 1989. Și s-au mai îmbogățit încă o dată și după 1990. Și, normal că astăzi își protejează averile și privilegiile. Și îi plătim noi și îi vor plăti copiii noștri. Restul este doar gargară”, conchide istoricul Mădălin Hodor.

Cercetătorul dă publicității organigrama ICE Dunărea

Mădălin Hodor arată că ICE Dunărea era organizată pe servicii, ca orice unitate a Securitatii.

„UM 0107 avea 6 astfel de servicii, fiecare serviciu corespunzând unei ramuri a economiei naționale.În anul 1985 organigrama ICE Dunărea arata cam asa:

Serv. 1 (MICM, vagoane, tractoare, autoutilitare etc)

Arcom

Autosport

UniversalTractor

Mecanoexport

Uzineexport

C.N.A

Tehnoimport

Romagrimex

Romconsult

Serv. 2 (MIMUEE, mașini-unelte, motoare electrice, aparataj electr., diamante sintetice, frigidere, televizoare)

Electroexport

Electronum

MasiniExportImport

Centr. Mas. Textile

ICECoop

Serv. 3 (MICh, îngrășăminte, PVC, azotat de amoniu)

Chiminport

Danubiana

Serv. 4 (MIM, tablă, blocuri de aluminiu, oțel, armament)

Metalimport

Terra

Romtehnica

Serv. 5 (MIU, confecții, tricotaje, articole casnice, marochinărie, sticlărie)

Arpimex

Confex

Romanoexport

Romsit

Dunărea (a nu se confunda cu unitatea mare, diamante industriale)

Serv. 6 (MILMC, cherestea, mobila, ciment, hartie)

Tehnoforest

Exportam

Vitrocim

Ielexim.

„Fiecare serviciu din ICE Dunărea avea un off-shore prin care își desfasura activitățile comerciale. Contractele se făceau direct sau prin firmele off-shore create special. Valuta se muta prin conturi tranzitorii (numite TN). Majoritatea acestor conturi erau create prin BRCE (care va deveni după 1990 Bancorex)”, a mai arătat istoricul.

Autor: Ionuț Mureșan

 

 

 

 

 

 

Aforisme pentru înțelepciunea jurnaliștilor (III)

 


Ziaristul și scriitorul sunt mici universuri.

Numai o vorbă bună poate să stingă durerea din inimă.

Diferența dintre iubire și dragoste este că iubirea este cântecul cărnii și dragostea starea sufletească de-o viață întreagă, la bine și la rău, alături de jumătatea mitologică.

Mulțimea este cel mai ușor de manipulat.

Nu judecați vinovatul împreună cu mulțimea, pedeapsa va fi nedreaptă.

Un ziarist adevărat știe să aprecieze evenimentul precum imortalizează obiectivul aparatului foto.

Îmi pare ridicol cel care vorbeşte în numele poporului, atât timp când nu are mandat și de la ultimul membru al neamului respectiv.

Ideologia marxistă a reușit să ne separe. Speranța libertății și suferința sub regimul comunist ne-a apropiat.

Timpul vieții noastre este un reportaj, dacă-l închidem într-un seif îngălbenește și apoi îl uită până și vecinii.

Scriitorul și ziaristul întotdeauna este nemulțumit de ce scrie, cu o singură excepție: talentul. Cu cât are mai mult este mai nemulțumit.

 

Al. Florin Țene/UZPR

Adriana Stoicescu: „Vă doare în cot de poporul ăsta amărât, oricum.”


 „Săvârșitu-s-a! Ultimele bucățele de carne de pe ciolan au fost împărțite. Satisfăcuți, vor trece „la treabă”. Justiția? Nu o vrea nimeni. Nu e profitabilă, nu aduce bani, doar probleme și gâlceavă inutilă. Nu mai bine o lăsăm pe mâinile „băieților”? Doar s-au descurcat atât de bine în ultimii ani. Ce să construiești în justiție? Acolo e vorba de lucruri inutile… drepturi și libertăți, niște „fleacuri” care, cel mult, ne împiedică să ne savurăm liniștiți victoria. Cu un trabuc și un coniac bun problemele devin minore, iar viitorul pare luminos, tare de tot.

Dreptate doar Dumnezeu mai poate face.

 „Reforma” în justiție o continuăm prin desființare. Apoi, punem iar jugul pe juzii ăștia păcătoși, care ne cam încurcă planurile. Desființați, fraților, tot. Legați-ne pe ăștia enervanți. Chemați securiștii să facă justiție, că dreptate doar Dumnezeu mai poate face.

Vă doare în cot de poporul ăsta amărât, oricum. Ce nevoie are el de educație și sănătate, de justiție? „Panem et circenses” (pâine și distracție), rețeta patentată de secole ( Juvenal, satira a X-a, 81 – n.r.), e salvatoare și azi.

Vin Sărbătorile, veți ieși cu mic cu mare în fața bisericilor pustiite tot de voi, să arătați cât sunteți de buni. Vine 1 Decembrie, veți defila cu mâna la inimă, lăcrimând sub un tricolor decolorat și atât de inutil. Apoi vă veți opri pentru un minut din chiolhan pentru a transmite un mesaj de pace și reconciliere, de speranță.

După aceea, la treabă. Aveți de desființat Justiția – aia cât a mai rămas de la precedenții decidenți. În timpul ăsta, judecătorii fug mâncând pământul dintr-un sistem care îi vrea transformați în sclavi tăcuți.

Desființați-ne! Nu aveți nevoie de noi. Dar eu vă promit să fiu acolo când vă veți întreba, plângând în pumn, „unde ne sunt judecătorii?”.

Ne-am tâmpit sau neam tâmpit ?

Omenirea a intrat în linie dreaptă spre un final apocaliptic, garnisită cu intenții bune și garduri. Nația română zburdă liniștit pe câmpia autodistrugerii. Împachetat frumos, ca să dea bine la export, poporul român, bolnav și umilit, pare să fi pornit pe ultimul drum. În spatele staniolului lucios colcăie ignoranța și lenea, suficiența și agresivitatea. Ne-am pierdut total uzul rațiunii. Sau neam pierdut ?

Fără logică și fără răbdare, fără minime cunoștințe și fără urmă de pricepere, îi atacăm furibund pe toți cei care nu ne împărtășesc opiniile, incapabili să ne ascultăm unii pe alții. Unde vom ajunge? În ce prăpastie fără fund ne aruncăm ? Ce câștigăm ?

Ocupați fiind a ne otrăvi unii pe alții cu ură, nu mai avem timp să vedem că murim, în viață fiind, tot mai departe de ceea ce, cândva, era normal.

Doar Dumnezeu, în imensa Lui Milă, ne mai poate ridica din mocirlă, dar nu cred că ne va găsi.

„Noroc” De 1 Decembrie! Vor ieși în stradă doar vaccinații („ăilalți”, fără NaziPass au interdicție – n.r.), „mândri că sunt români”, vom defila cu pieptul înainte, în care, nu-i așa, bate o inimă mare cât România, după care vom fugi să aruncăm cu rahat în tot ce mișcă și are etichetă românească.

Vom serba Crăciunul americănesc, cu crăciunițe apetisante, mâncând ca sparții carnea lor de plastic pentru că de, porcul românesc pute și nu e conform (vivat „pesta porcină” sezonieră – n.r.), lăcrimând emoționați la o imitație de iesle, între două înjurături la adresa Catedralei, dar scriind pe toate gardurile ce buni creștini suntem noi.

Nu realizăm că ne sinucidem ? Nu înțelegem că nimeni nu ne poate salva ? Nu înțelegem că nimeni nu vrea să ne salveze ? Doar Dumnezeu, în imensa Lui Milă, ne mai poate ridica din mocirlă. Dar, nu cred că ne va găsi. Vom fi prea ocupați cu goana după cumpărături…

Autor: Magistrat Adriana Stoicescu

Sursa: art-emis.ro

Poesis - Alexandru PETRIA

 


să te trezești în ce iubești

despre ce iubești

nu folosi vorbe mari,

ca atunci când

trebuie să tragi de bani până la salariu,

ca atunci când

ai o singură ploscă cu apă și

100 de km de deșert în față,

vorbele mari

sunt ispita lăcomiei,

nu folosi vorbele mari,

să-ți rămână să te trezești

în ce iubești

 

Naţionalism, istorie şi politică de Ziua Naţională


 Multe lucruri bune, şi mai multe lucruri rele. Cauzele? Nenumărate. Vinovaţii? Au un nume generic: clasa politică.

Da, marea problemă a României nu este istoria, nu este pământul, nu sunt oamenii de rând, ci conducătorii. Desigur, partidele se feresc să-şi numească liderii conducători.

Compromis în timp, atât de fascism, cât şi de comunism, nici preşedintele nu-şi asumă titlul de conducător, deşi unele din atribuţiile lui induc ideea de conducător.

Ziua Naţională a fiecărei ţări este în primul rând un prilej de rememorare a trecutului, o reîntoarcere în istorie. România pare să-şi fi epuizat elanul patriotic cu ocazia Centenarului din 2018. Este adevărat, pe de altă parte, că politicienii actuali nu au nici disponibilitatea, nici pregătirea necesară pentru un veritabil recurs la istorie, prin excluderea naţionalismului, a extremismului.

Prin urmare, o defilare, câteva spectacole, depunerea unor coroane de flori, completate cu o minivacanţă de Ziua Naţională, rezolvă problema recunoştinţei faţă de trecut şi strămoşi.

Faţă-n faţă cu figurile istorice, actualii politicieni pălesc, se fac mici, mici ca nişte furnicuţe. Totuşi, undeva, Ziua Naţională este sărbătorită cum se cuvine. Acel loc se numeşte şcoală. Acolo, în şcoli, se face simţită, reînvie magia de altădată, întruchipată de figurile istorice consacrate, dr. Vasile Lucaciu,  George Pop de Băseşti, Iuliu Maniu şi mulţi alţii în realitate, dar uitaţi în timp. Dacă Transilvania marchează 1 Decembrie cu mai mult entuziasm, Moldova şi Ţara Românescă îşi mai lasă puţină energie pentru 24 Ianuarie.

Sărbătorirea Zilei Naţionale în anul 2021 coincide cu instalarea unui guvern nou. Nou prin modul în care s-a născut, nou prin parteneriatul PSD-PNL, nou prin ceea ce vrea „să livreze”. 

Dacă în urmă cu zeci de ani reformele „se implementau” iată că acum „se livrează“. Însuşi preşedintele Iohannis şi-a adaptat limbajul cerând coaliţiei PSD-PNL-UDMR să „livreze”.

Până la primele livrări, se face oficiul de predare-primire între foştii şi actualii miniştri. Au rămas pe loc cei trei miniştri UDMR, precum şi vicepremierul Kelemen Hunor.

Se înţelege că toţi miniştrii PSD sunt figuri noi. Din vechiul guvern, şi-au păstrat portofoliile câţiva miniştri, la Externe, Interne, Educaţie, Energie. Mass media priveşte cu neîncredere preluarea Ministerului Fondurilor Europene de Dan Vîlceanu, prietenul lui Florin Cîţu.

O viaţă politică tumultoasă, aşa cum este acum, obturează viziunea despre istoria naţională. Prezentul anihilează trecutul.

Nu ştiu cum este abordată această problemă în proiectul prezidenţial „România educată”, dar este clar că în această perioadă se produce o ruptură, o falie tot mai largă între moştenirea istorică şi prezentul incert, construit la întâmplare, fără viziune pe termen lung.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informația zilei Maramureș