Sun la poarta
locuinţei lui Vasile Iuga, editorul şi preşedintele Societăţii Culturale Pro
Maramureş „Dragoş-Vodă”. Apare, îmbrăcat într-un impecabil costum negru. La cei
62 de ani ai săi, Iuga e un ins longilin care, înainte de a începe discuţia
noastră mă invită să-i văd tipografia şi legătoria de cărţi, aflate la etaj.
Între rafturile bibliotecii observ zeci de exemplare legate în piele din
„Diplomele maramureşene din secolele XIV-XV”, ale lui Ioan Mihaly de Apşa, iar
pe mese, în tomuri, filele lucrării în curs de apariţie, „Oameni de seamă ai
Maramureşului. Dicţionar 1700 – 2010”. Gazda se mişcă repede prin încăpere, cu
agilitate, asemeni unui alchimist aflat în laboratorul său, mângâind, în trecere,
stivele de hârtie şi sulurile de piele cu o dragoste aproape paternă.
Urmaş de voievozi
Coborâm în salonul de
la parter şi luăm loc la o masă din lemn masiv. Bărbatul, un om evident foarte
ocupat, nu pierde vremea cu conversaţii inutile. Îşi evocă, din start, primii
ani de viaţă şi şcoala generală, absolvită în oraşul Săliştea de Sus,
localitate a Maramureşului Istoric. Îşi începe povestea cu evocarea figurii
bunicului său, Ion Iuga, cantorul bisericii din localitate şi combatant în
Primul Război Mondial, a cărui vorba nu a uitat-o nici azi: „Mă copile, dacă îi
ajunge la viaţa ta un pic de domn, să nu uiţi să scrii despre istoria
Maramureşului şi a voeivozilor Bogdan şi Iuga, care-s strămoşii familiei
noastre.” Îl tot sfătuia, de asemenea, să se ferească de politică,
fiindcă-i – aşa cum este… Bunicul lui
şi-a luat şi „doza” de detenţie politică, asemeni majorităţii preoţilor sau
diacilor greco-catolici care au refuzat să treacă la ortodoxie. Deşi la acea
oră nu se întrevedea nici o schimbare la orizont, acesta presimţea căderea
comunismului, „pentru că roata istoriei se învârte, după care, o dată la
cincizeci de ani revine în acelaşi loc – iar în curând comuniştii vor fi jos şi
s-or ridica alţii.”
Tânărul Iuga absolvă şcoala generală la Sălişte, după care
urmează liceul la Borşa. Cu diploma de bacalaureat în mapă, ia drumul Clujului
în anul 1975, unde urmează o şcoală tehnică în domeniul chimiei. După absolvire
îşi câştigă pâinea muncind ca inspector al Laboratorului de Protecţia apelor
potabile şi reziduale din cadrul Regionalei C.F.R. Cluj. Peste ani este şi el
promovat, pe funcţia de şef de laborator. Însă, culmea ironiei, deşi e şef nu
are în subordinea sa nici un subaltern, fiind
obligat să-şi exercite de unul singur sarcinile de serviciu. Din anul 1995
se lasă de munca „la stat” şi înfiinţează Societatea Culturală Pro Maramureş
„Dragoş-Vodă”, al cărei obiect de activitatea constă în reconstituirea
trecutului Maramureşului. Se înnegurează pentru o clipă, ca după un gând urât.
Îmi spune apoi, cu jumătate de gură, că viaţa în Cluj n-a fost tocmai roză
pentru el şi că prin anii ’80 a avut şi el probleme cu securitatea.
Salvat de Elena Ceauşescu
Îşi nuanţează
povestirea Vasile Iuga: „Locuiam într-o clădire situată vis-a-vis de Catedrala
Ortodoxă, într-o garsonieră splendidă. Dar şi securitatea pusese ochii pe ea,
intenţionând s-o transforme în casă conspirativă. Eu îi încurcam şi trebuia să
dispar de acolo. Şi au început presiunile asupra mea, ca să-mi iau tălpăşiţa.
Am reuşit până la urmă, prin regretatul poet Adrian Păunescu să ajung în
audienţă la Elena Ceauşescu. Asta se întâmpla în anul 1981. Am întrebat,
printre lacrimi, pe cel de-al doilea om din stat, cum e oare posibil ca un
„pui” de maramureşean să nu poată locui şi el în centrul Clujului, când alte
naţionalităţi îl populează până la refuz…Elena a fost impresionată de cuvintele
mele şi m-a liniştit, spunându-mi că e vorba de o încurcătură şi n-o să mai am
nici un fel de probleme de acum încolo. Şi aşa a fost. Am putut să mă
concentrez în linişte asupra problemelor mele de serviciu, dar şi asupra
pasiunii pentru restituirea trecutului istoric”.
După revoluţia din 1989, Vasile Iuga are privilegiul să
intre într-o legătură mai strânsă cu academicianul Ştefan Pascu, în cadrul
nou-înfiinţatei societăţi culturale „Avram Iancu”. Reuşeşte, printr-un
admirabil efort personal să facă rost de la Bucureşti de 50 de tone de lingouri
de bronz, pe care le aduce la Cluj în trei TIR-uri, în vederea realizării, în
faţa Catedralei, a complexului statuar
închinat lui Avram Iancu. Continuă el: „ Proiectul s-a realizat numai în parte,
adică doar statuia lui Avram Iancu şi a buciumăreselor, renunţîndu-se la
tribunii „Crăişorului”. Asta pentru că anumiţi domni din politică nu au dorit
să-i creeze lui Avram Iancu o importanţă prea mare în istoria Transilvaniei…”
Editor de marcă şi „detectiv” de blazoane
Pe biroul său observ
câteva cărţi de mărimi impresionante, majoritatea legate în piele extra-fină.
Răsfoiesc una din ele. E scrisă de Ioan cav. de Puşcariu şi tratează istoriile
familiilor nobiliare din Maramureş. Explică Iuga: „Autorul a scos în anii 1892
şi 1895 trei volume referitoare la
aceste familii. Eu i-am reeditat opera pe considerentul că e descendent al
familiilor maramureşene şi în aceste pagini îşi reconstituie arborele
genealogic. Am găsit documente despre Puşcariu în timp ce răsfoiam însemnările
lui Gavrilă Iuga, străbunic de-al meu, fost prefect de Maramureş până în anul
1940. Puşcariu era de fapt născut la Bran, dar a venit în Maramureş să-şi
descopere originile şi aici l-a întâlnit pe Gavrilă Iuga.” Iau în mâini o altă carte masivă ca s-o
studiez. În acelaşi timp ochii-mi fug pe un articol apărut în presa
maramureşeană, care se află pe masă. Scrie acolo, negru pe alb, că editarea
lucrării „Diplomele maramureşene din secolele XIV – XV”, în limba română,
constituie „evenimentul editorial al secolului”. Îşi continuă Vasile Iuga
relatarea: „ În anul 2000 am reeditat lucrarea scrisă în anul 1900, în limba
latină, de către Dr. Ioan Mihaly de Apşa, iar peste alţi nouă ani, prin
strădania profesorului Vasile Rus, am publicat-o şi în limba română. Mi-am
girat casa, împrumutându-mă cu bani din bancă, doar ca s-o văd odată publicată.
Nici până la această oră n-am recuperat decât aproximativ şaptezeci la sută din
investiţie…Reeditând aceste cărţi am revenit la o altă idee a bunicului, care
obişnuia să susţină sus şi tare că familia noastră are blazon, are „carte” şi
diplomă de la împărat”, chiar dacă diploma a fost nevoit să şi-o ardă, ca să
nu-l persecute şi mai rău comuniştii. Adaugă de asemenea că, practic, a studiat
originile a 1.500 de familii din cele peste 3000 existente în Maramureş,
reproducându-le stemele găsite, după lungi căutări, prin hârţoagele arhivelor
imperiale de la Viena şi Budapesta. Aşa că în opinia lui i se potriveşte ca o
mănuşă munca de „detectiv” de blazoane şi a arborelui genealogic, în slujba
celor interesaţi, desigur, cu condiţia să aibă descendenţă nobiliară. Pe
deasupra, arată că tot el le confecţionează apoi, din piele sau semi-piele,
pentru ca omul să şi le poată expune.
„Ce n-a făcut Ministerul Culturii, am făcut
noi…”
Îl întreb, ca să-l stârnesc puţin, dacă nu i se par cam
multe aceste titluri nobiliare în Maramureş… Îmi răspunde, cu calm: „Cei care
au luptat alături de principii şi împăraţii acelor vremuri au fost recompensaţi
pentru vitejia lor prin titluri nobiliare, blazoane şi proprietăţi. Practic,
aceştia asigurau liniştea şi pacea din „coasta” nobililor, întâmpinându-i cu
spada în mână pe turci, tătari şi alţi migratori. Fiindcă la acea vreme, în
secolul XIV – XV nu se punea problema devotamentului faţă de patrie ci doar faţă de voievod sau cneaz. Strămoşii
noştri erau devotaţi cauzei strămoşilor şi îşi cinsteau istoria pentru a o lăsa
drept pildă generaţiilor ce următoare. Acesta este şi principiul meu de viaţă…”
Îmi spune apoi că una din cele mai reuşite acţiuni ale sale
de „detectiv” al istoriei a fost descoperirea, în Statele Unite ale Americii,
după o lună de căutări, a mormântului căpitanului Nicolae Dunca de Şieu, mort
pe câmpul de luptă în Războiul Civil din 1862. Şi rezumă, în câteva fraze,
tulburătoarea poveste a acestui brav maramureşean: „Căpitanul Dunca, nobil cu
blazon din Şieu, ajunsese în S.U.A. ca om de legătură al domnitorului Al. Ioan
Cuza, după ce se umpluse de glorie şi în Italia, alături de marele revoluţionar
Giuseppe Garibaldi. După ce la numai 23 de ani ajunge căpitan de cavalerie,
guvernul italian îl sprijină să ajungă în America. Acolo, în armata nordistă se
afirmă prin numeroasele sale fapte de arme, fiind apoi numit ofiţer al Statului
Major şi comandant al Regimentului 8 infanterie New York. Cade ucis, la 24 de
ani, în bătălia de la Cross Keys (Virginia) la 8 iunie 1862, în timp ce
transmite ordinul generalului Fremont, comandantul suprem al armatei Nordului.
I-am găsit până la urmă piatra funerară în Cimitirul Naţional al Eroilor din
localitatea Staunton, Virginia. Cum vă spuneam, după o lună de căutare a cinci
persoane, prin trei cimitire ale eroilor americani. Practic, ce n-a făcut
Ministerul Culturii, am făcut noi, ca societate culturală…” De altfel, pentru
efortul şi contribuţia lui Iuga la descoperirea eroului de origine română,
Primăria oraşului Staunton, prin primarul John G. Avoli, i-a înmânat, în anul
1999, cheia oraşului. Pe deasupra, s-a înfăptuit şi înfrăţirea între oraşul
american mai sus pomenit şi localitatea Vişeu-de Sus din Maramureş.
Concluzionează, în final, apoteotic, Vasile Iuga: „De
altfel, destinul meu este să scot la lumină istoria şi evenimentele importante
din viaţa elitelor maramureşene, care s-au remarcat în viaţa publică,
indiferent de domeniu. Şi am s-o fac până la sfârşitul zilelor mele, chiar pe
banii mei, cum am făcut-o nu de puţine ori până acum…”
Sorin Grecu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu