joi, 30 mai 2013

Vasile Iuga de Sălişte – un cavaler al memoriei neamului

Sun la poarta locuinţei lui Vasile Iuga, editorul şi preşedintele Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş-Vodă”. Apare, îmbrăcat într-un impecabil costum negru. La cei 62 de ani ai săi, Iuga e un ins longilin care, înainte de a începe discuţia noastră mă invită să-i văd tipografia şi legătoria de cărţi, aflate la etaj. Între rafturile bibliotecii observ zeci de exemplare legate în piele din „Diplomele maramureşene din secolele XIV-XV”, ale lui Ioan Mihaly de Apşa, iar pe mese, în tomuri, filele lucrării în curs de apariţie, „Oameni de seamă ai Maramureşului. Dicţionar 1700 – 2010”. Gazda se mişcă repede prin încăpere, cu agilitate, asemeni unui alchimist aflat în laboratorul său, mângâind, în trecere, stivele de hârtie şi sulurile de piele cu o dragoste aproape paternă.
 Urmaş de voievozi
 Coborâm în salonul de la parter şi luăm loc la o masă din lemn masiv. Bărbatul, un om evident foarte ocupat, nu pierde vremea cu conversaţii inutile. Îşi evocă, din start, primii ani de viaţă şi şcoala generală, absolvită în oraşul Săliştea de Sus, localitate a Maramureşului Istoric. Îşi începe povestea cu evocarea figurii bunicului său, Ion Iuga, cantorul bisericii din localitate şi combatant în Primul Război Mondial, a cărui vorba nu a uitat-o nici azi: „Mă copile, dacă îi ajunge la viaţa ta un pic de domn, să nu uiţi să scrii despre istoria Maramureşului şi a voeivozilor Bogdan şi Iuga, care-s strămoşii familiei noastre.” Îl tot sfătuia, de asemenea, să se ferească de politică, fiindcă-i  – aşa cum este… Bunicul lui şi-a luat şi „doza” de detenţie politică, asemeni majorităţii preoţilor sau diacilor greco-catolici care au refuzat să treacă la ortodoxie. Deşi la acea oră nu se întrevedea nici o schimbare la orizont, acesta presimţea căderea comunismului, „pentru că roata istoriei se învârte, după care, o dată la cincizeci de ani revine în acelaşi loc – iar în curând comuniştii vor fi jos şi s-or ridica alţii.”
Tânărul Iuga absolvă şcoala generală la Sălişte, după care urmează liceul la Borşa. Cu diploma de bacalaureat în mapă, ia drumul Clujului în anul 1975, unde urmează o şcoală tehnică în domeniul chimiei. După absolvire îşi câştigă pâinea muncind ca inspector al Laboratorului de Protecţia apelor potabile şi reziduale din cadrul Regionalei C.F.R. Cluj. Peste ani este şi el promovat, pe funcţia de şef de laborator. Însă, culmea ironiei, deşi e şef nu are în subordinea sa nici un subaltern, fiind  obligat să-şi exercite de unul singur sarcinile de serviciu. Din anul 1995 se lasă de munca „la stat” şi înfiinţează Societatea Culturală Pro Maramureş „Dragoş-Vodă”, al cărei obiect de activitatea constă în reconstituirea trecutului Maramureşului. Se înnegurează pentru o clipă, ca după un gând urât. Îmi spune apoi, cu jumătate de gură, că viaţa în Cluj n-a fost tocmai roză pentru el şi că prin anii ’80 a avut şi el probleme cu securitatea.
 Salvat de Elena Ceauşescu
 Îşi nuanţează povestirea Vasile Iuga: „Locuiam într-o clădire situată vis-a-vis de Catedrala Ortodoxă, într-o garsonieră splendidă. Dar şi securitatea pusese ochii pe ea, intenţionând s-o transforme în casă conspirativă. Eu îi încurcam şi trebuia să dispar de acolo. Şi au început presiunile asupra mea, ca să-mi iau tălpăşiţa. Am reuşit până la urmă, prin regretatul poet Adrian Păunescu să ajung în audienţă la Elena Ceauşescu. Asta se întâmpla în anul 1981. Am întrebat, printre lacrimi, pe cel de-al doilea om din stat, cum e oare posibil ca un „pui” de maramureşean să nu poată locui şi el în centrul Clujului, când alte naţionalităţi îl populează până la refuz…Elena a fost impresionată de cuvintele mele şi m-a liniştit, spunându-mi că e vorba de o încurcătură şi n-o să mai am nici un fel de probleme de acum încolo. Şi aşa a fost. Am putut să mă concentrez în linişte asupra problemelor mele de serviciu, dar şi asupra pasiunii pentru restituirea trecutului istoric”.
După revoluţia din 1989, Vasile Iuga are privilegiul să intre într-o legătură mai strânsă cu academicianul Ştefan Pascu, în cadrul nou-înfiinţatei societăţi culturale „Avram Iancu”. Reuşeşte, printr-un admirabil efort personal să facă rost de la Bucureşti de 50 de tone de lingouri de bronz, pe care le aduce la Cluj în trei TIR-uri, în vederea realizării, în faţa  Catedralei, a complexului statuar închinat lui Avram Iancu. Continuă el: „ Proiectul s-a realizat numai în parte, adică doar statuia lui Avram Iancu şi a buciumăreselor, renunţîndu-se la tribunii „Crăişorului”. Asta pentru că anumiţi domni din politică nu au dorit să-i creeze lui Avram Iancu o importanţă prea mare în istoria Transilvaniei…”
 Editor de marcă şi „detectiv” de blazoane
 Pe biroul său observ câteva cărţi de mărimi impresionante, majoritatea legate în piele extra-fină. Răsfoiesc una din ele. E scrisă de Ioan cav. de Puşcariu şi tratează istoriile familiilor nobiliare din Maramureş. Explică Iuga: „Autorul a scos în anii 1892 şi 1895  trei volume referitoare la aceste familii. Eu i-am reeditat opera pe considerentul că e descendent al familiilor maramureşene şi în aceste pagini îşi reconstituie arborele genealogic. Am găsit documente despre Puşcariu în timp ce răsfoiam însemnările lui Gavrilă Iuga, străbunic de-al meu, fost prefect de Maramureş până în anul 1940. Puşcariu era de fapt născut la Bran, dar a venit în Maramureş să-şi descopere originile şi aici l-a întâlnit pe Gavrilă Iuga.”  Iau în mâini o altă carte masivă ca s-o studiez. În acelaşi timp ochii-mi fug pe un articol apărut în presa maramureşeană, care se află pe masă. Scrie acolo, negru pe alb, că editarea lucrării „Diplomele maramureşene din secolele XIV – XV”, în limba română, constituie „evenimentul editorial al secolului”. Îşi continuă Vasile Iuga relatarea: „ În anul 2000 am reeditat lucrarea scrisă în anul 1900, în limba latină, de către Dr. Ioan Mihaly de Apşa, iar peste alţi nouă ani, prin strădania profesorului Vasile Rus, am publicat-o şi în limba română. Mi-am girat casa, împrumutându-mă cu bani din bancă, doar ca s-o văd odată publicată. Nici până la această oră n-am recuperat decât aproximativ şaptezeci la sută din investiţie…Reeditând aceste cărţi am revenit la o altă idee a bunicului, care obişnuia să susţină sus şi tare că familia noastră are blazon, are „carte” şi diplomă de la împărat”, chiar dacă diploma a fost nevoit să şi-o ardă, ca să nu-l persecute şi mai rău comuniştii. Adaugă de asemenea că, practic, a studiat originile a 1.500 de familii din cele peste 3000 existente în Maramureş, reproducându-le stemele găsite, după lungi căutări, prin hârţoagele arhivelor imperiale de la Viena şi Budapesta. Aşa că în opinia lui i se potriveşte ca o mănuşă munca de „detectiv” de blazoane şi a arborelui genealogic, în slujba celor interesaţi, desigur, cu condiţia să aibă descendenţă nobiliară. Pe deasupra, arată că tot el le confecţionează apoi, din piele sau semi-piele, pentru ca omul să şi le poată expune.
  „Ce n-a făcut Ministerul Culturii, am făcut noi…”
Îl întreb, ca să-l stârnesc puţin, dacă nu i se par cam multe aceste titluri nobiliare în Maramureş… Îmi răspunde, cu calm: „Cei care au luptat alături de principii şi împăraţii acelor vremuri au fost recompensaţi pentru vitejia lor prin titluri nobiliare, blazoane şi proprietăţi. Practic, aceştia asigurau liniştea şi pacea din „coasta” nobililor, întâmpinându-i cu spada în mână pe turci, tătari şi alţi migratori. Fiindcă la acea vreme, în secolul XIV – XV nu se punea problema devotamentului faţă de patrie  ci doar faţă de voievod sau cneaz. Strămoşii noştri erau devotaţi cauzei strămoşilor şi îşi cinsteau istoria pentru a o lăsa drept pildă generaţiilor ce următoare. Acesta este şi principiul meu de viaţă…”
Îmi spune apoi că una din cele mai reuşite acţiuni ale sale de „detectiv” al istoriei a fost descoperirea, în Statele Unite ale Americii, după o lună de căutări, a mormântului căpitanului Nicolae Dunca de Şieu, mort pe câmpul de luptă în Războiul Civil din 1862. Şi rezumă, în câteva fraze, tulburătoarea poveste a acestui brav maramureşean: „Căpitanul Dunca, nobil cu blazon din Şieu, ajunsese în S.U.A. ca om de legătură al domnitorului Al. Ioan Cuza, după ce se umpluse de glorie şi în Italia, alături de marele revoluţionar Giuseppe Garibaldi. După ce la numai 23 de ani ajunge căpitan de cavalerie, guvernul italian îl sprijină să ajungă în America. Acolo, în armata nordistă se afirmă prin numeroasele sale fapte de arme, fiind apoi numit ofiţer al Statului Major şi comandant al Regimentului 8 infanterie New York. Cade ucis, la 24 de ani, în bătălia de la Cross Keys (Virginia) la 8 iunie 1862, în timp ce transmite ordinul generalului Fremont, comandantul suprem al armatei Nordului. I-am găsit până la urmă piatra funerară în Cimitirul Naţional al Eroilor din localitatea Staunton, Virginia. Cum vă spuneam, după o lună de căutare a cinci persoane, prin trei cimitire ale eroilor americani. Practic, ce n-a făcut Ministerul Culturii, am făcut noi, ca societate culturală…” De altfel, pentru efortul şi contribuţia lui Iuga la descoperirea eroului de origine română, Primăria oraşului Staunton, prin primarul John G. Avoli, i-a înmânat, în anul 1999, cheia oraşului. Pe deasupra, s-a înfăptuit şi înfrăţirea între oraşul american mai sus pomenit şi localitatea Vişeu-de Sus din Maramureş.
Concluzionează, în final, apoteotic, Vasile Iuga: „De altfel, destinul meu este să scot la lumină istoria şi evenimentele importante din viaţa elitelor maramureşene, care s-au remarcat în viaţa publică, indiferent de domeniu. Şi am s-o fac până la sfârşitul zilelor mele, chiar pe banii mei, cum am făcut-o nu de puţine ori până acum…”

                                                                   Sorin Grecu



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu