Lansăm astăzi, dragi prieteni, o nouă secțiune – seria de
interviuri cu marii români, având drept oaspete pe nimeni altcineva decât Nadia
Comăneci, care a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări. Bine ai venit,
Nadia, îți mulțumim pentru timpul acordat!O poză cu Nadia Comăneci, făcută în
aprilie 2012.
- Care e amintirea ta
cea mai frumoasă din copilărie?
- Am avut foarte
multe momente frumoase. Una dintre amintirile frumoase din copilărie este
legată de momentul când am pășit pentru prima dată într-o sală de
gimnastică, aveam 6 ani și mama m-a dus la “Flacăra”, prima mea
echipă de gimnastică. Aveam foarte multă energie, iar săritul pe paturi,
alergările zi și noapte de colo-colo, pocnirea băieților
care nu mă lăsau să mă joc deveniseră de nesuportat pentru mama. Când am pășit
în sala de gimnastică, am fost copleșită de dimensiunile ei, de propria
timiditate și de nesfârșitele posibilități de joacă oferite de fiecare
saltea, capră, paralelă sau bârnă. În realitate, era o mică sală de sport în
care, cu mult efort și entuziasm, antrenorii strânseseră câteva
aparate de gimnastică.
- Atunci când a fost
afișată nota, la Montreal, în 1976 – ce
ai simțit? Știai că tu ești prima
gimnastă din lume care ia nota 10?
- În timp ce îmi
făceam încălzirea pentru bârnă, pe panoul electronic s-a afișat
nota. Un 1.00 pentru exercițiul meu de la paralele. Am continuat să mă
încălzesc fără să-mi pese de ce se întâmplase, concentrată asupra următorului
exercițiu.
Mulțimea
încremenise, neștiind ce să creadă. Nimeni nu știa
ce însemna nota 1.00. Fusese afișată nota 1.00 pentru că tabela nu putea să
afișeze
10. Antrenorul nostru a venit lângă mine și l-am întrebat dacă era
într-adevăr nota 10, iar el mi-a răspuns că da. Am zâmbit, la îndemnul unei
colege m-am dus și am salutat publicul, apoi am uitat de acel
zece și
m-am mutat la bârnă. Până la sfârșitul concursului am luat șase
de zece din totalul de șapte acordat la Jocurile de la Montreal. Ele
însă nu m-au impresionat. Credeam că arbitrele fuseseră prea îngăduitoare cu
mine. Echipa se bucura pentru notele mele, dar trebuia să fim atente la ce
urma. Întotdeauna am reușit să mă concentrez – când eram la bârnă nu
auzeam muzica de la sol, iar când executam săriturile – eram surdă la aplauzele
primite de celelalte concurente.
Atunci am fost tare
bucuroasă pentru acel prim zece la paralele, deși nu am lăsat să se vadă acest
lucru, deoarece paralelele erau aparatul meu preferat încă de când începusem
gimnastica. Îmi plăceau exactitatea, unghiurile și complexitatea lor. Acel zece
nu m-a schimbat în niciun fel însă. La urma urmei, aceea fusese sarcina mea,
îmi atinsesem țelurile, îndeplinisem așteptările
tuturor. Mă simțeam în al nouălea cer, dar totul pălea în fața
oboselii și a dorinței de a mă întoarce acasă, la familia și
la viața
mea.
Cred că pentru mine
visul din 1976, pe care nu-l împart cu nimeni, a fost să-mi creez un vis numai
al meu. Nu aveam pe cine să urmez, pentru că părinţii mei nu fuseseră sportivi,
aşa că nu aveam cum să le calc pe urme. Visul meu era să mă descopăr, să aflu
de ce sunt în stare, să mă capacitez şi să fiu mai bună decât celelalte.
- Care a fost prima
poezie învățată pe de rost? O mai știi și
acum?
- Nu mai știu
care a fost prima strofă și poezie, probabil a fost una din poeziile
pe care le învață și acum cei mici.
- Ai fost
vreodată “invidioasă” pe ceilalți copii
pentru faptul că ei își petreceau vacanțele la joacă, iar tu în sala de antrenament?
Cum ai reușit să combini sportul de
performanță cu viața de copil?
- Gimnastica însemna
libertatea de a face lucruri pe care acasă nu mi le permiteam, nicio clipă nu
i-am invidiat pe copiii de vârsta mea pentru că eu îmi petreceam timpul liber
în sala de gimnastică. Școala experimentală de la Onești,
internatul și sala făceau parte din același complex. În primii ani am
locuit acasă și până la școală făceam mai puțin de un kilometru. Programul
era de șase zile pe săptămână. Patru ore erau rezervate studiului,
patru gimnasticii. Deși îmi plăceau matematica, geografia și
chimia, tânjeam după sfârșitul orelor și după goana la sală – era ca
deschiderea unei porți ferecate, ca o eliberare din lanțuri,
ca un zăvor deschis brusc spre nemărginirea unei lumi.
Și… erau și colegele de echipă, în scurt
timp am devenit prietene, cu tot ce înseamnă acest lucru: ne ajutam, ne certam,
ne împăcam, ne doream să fim mai bune una față de alta, ne jucam la
antrenamente și după.
- Cum crezi – ce importanță are literatura pentru copii în societatea
de azi?
- Copiii sunt ca un
diamant care trebuie șlefuit, iar noi, părinții,
avem datoria să le ghidăm pașii astfel încât ei să descopere cât mai
multe activități. Una dintre acestea este lectura, iar
dragostea pentru carte trebuie dezvoltată încă din copilărie. Prin lectură,
copiii își dezvoltă atât imaginația și spiritul creativ, cât și
limbajul; cărțile îi ajută să descopere lumi și personaje fascinante, care
le pot deveni modele în viitor. Îmi place să petrec timp cu Dylan, fiul meu,
citind o carte de povești, fie seara, înainte de culcare, fie în
alt moment al zilei.
Și azi citesc cărți când sunt în avion spre
diverse destinații sau când am câteva momente libere, mă
ajută să mă deconectez și să mă implic, pentru câteva momente,
într-o altă lume, să fiu martorul invizibil al vieții personajelor.
- Cum ar trebui să
fie povestea ideală?
- Nu cred că există
“povestea ideală”. Fiecare persoană poate considera altă poveste ca fiind
“ideală”. Pentru mine, povestea ideală trebuie să mă conducă într-o lume
imaginară prin care să evadez din realitatea cotidiană, să am ocazia să îmi
reîncarc bateriile.
- Crezi că poveștile de odinioară mai sunt potrivite și astăzi copiilor, mai ales acum când
calculatoarele, tabletele și
telefoanele mobile au cam înlocuit cărțile?
- Cărțile
și
poveștile
nu vor dispărea niciodată, deși suporturile pe care le descoperim
evoluează. Personal, apreciez noile tehnologii și mă bucur de avantajele pe
care le oferă, dar nu cred că trebuie să ne gândim la înlocuirea cărții
cu file de către aceste noi tehnologii. Este loc suficient pentru ambele
variante: cartea tradițională, cartea radiofonică și
cartea electronică. Copiii trebuie să cunoască aceste variante și
depinde de noi, părinții, să le insuflăm atât respectul și
dragostea pentru cărțile tradiționale, cât și
curiozitatea de a descoperi noile tehnologii și dispozitive cu ajutorul
cărora pot pătrunde în lumea fascinantă a cărților, a cunoașterii.
- Dacă n-ai fi fost
gimnastă [cea mai mare gimnastă :) ] – ce ți-ar
fi plăcut să devii?
- Faptul că am
început să practic gimnastica a fost o
coincidenţă pentru că exista sala de la Oneşti. Aș fi putut să fac alt sport și
cred că aş fi avut acelaşi succes. Însă dacă aș avea ocazia să îmi retrăiesc
viața,
aş face din nou acelaşi lucru.
Știu că întotdeauna este loc pentru mai bine,
dar eu sunt mulțumită cu ceea ce am realizat până acum și
de felul în care am reușit să îmi îndeplinesc obiectivele pe care mi
le-am fixat de-a lungul timpului. Atunci când îmi propun ceva depun tot efortul
pentru a atinge acel obiectiv, nu spun că am reușit tot ce mi-am propus, dar știu
că am făcut tot ce puteam eu în acel moment – asta este important să facem.
- Ce șanse are Bucureștiul ca să găzduiască Jocurile Olimpice din următorii ani?
- Găzduirea unei
Olimpiade implică eforturi imense din partea organizatorilor, iar România nu
cred că este pregătită să le facă, mai avem multe lucruri de făcut pentru noi.
Probabil când o să ne simțim capabili vom depune candidatura României…
- Te rog să ne
răspunzi și la o serie de întrebări
rapide. Pentru fiecare din cele ce urmează – care este preferata sau preferatul
tău?
- Poezia – îmi plac mai multe poezii, din
unele chiar mai știu două-trei strofe.
Poetul și
scriitorul preferați – nu am un poet sau un scriitor preferat,
îmi plac mai mulți autori atât români, cât și
străini.
Povestea – “Nevoia”
de Jean Ure. În ultima perioadă, citesc mai mult cărți pentru copii.
Melodia – prefer
muzica anilor 80.
Desenul animat –
personajele preferate: Popeye Marinarul, Tom și Jerry
Trupa de muzică – de
fapt, am două formații preferate: Bee Gees și
Chicago
Filmul – Pretty Woman
Culoarea – alb și
negru
Citatul – “Nu te ruga
pentru o viaţă uşoară, roagă-te să fii o persoană puternică”
Anotimpul – Toamna
- Iar acum, la final,
ce mesaj ai vrea să transmiți tuturor
copiilor?
- Să își
iubească și să își prețuiască părinții
și
să fie siguri că sfaturile lor le vor fi mereu de folos în viață.
De asemenea, îi îndemn pe copii să facă sport ca să crească sănătoși.
Să se implice cu toată forța în ceea ce fac și să înțeleagă
că astfel vor putea obține ce își doresc.
Aceste lucruri încerc
să le transmit prin Programul MiniMe al Fundației Nadia Comăneci din București,
unde desfășurăm o serie de activități atât sportive, cât și
de cultură generală.
În
numele echipei http://www.povesti-pentru-copii.com/ – îți
mulțumim frumos și-ți
urăm mari succese și realizări în continuare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu