Nu ne vindem ţara, o retrocedăm, pe bucăţi, fără să ţinem
seama de tratate, legi, sentinţe sau victimele din cele două conflagraţii
mondiale. Din măsuri reparatorii şi juste, retrocedările au devenit un flagel
injust, periculos şi imoral, profund scăpat de sub control. Familiile
criminalilor de război au ajuns să dobândească imobile şi bunuri de o valoare
inestimabilă, fără ca cineva să ţină seama de contextul şi modul în care averea
lor a ajuns în proprietatea Statului Român.
Ungaria anexează Ardealul pe bucăţi! Trei premieri, Adrian
Năstase, Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta au deschis poarta trădării,
astfel că, din unele statistici, mai bine de o treime din teritoriul
Transilvaniei a fost intabulat pe emisari ai Ungariei: urmaşi de grofi, nobili,
asociaţii, reprezentanţi ai cultelor.
Problema e că legile retrocedărilor nu fac distincţia între
clădirile confiscate de comunişti şi cele confiscate prin sentinţe penale date
pentru criminali de război. Cum o parte dintre documente se află încă în
arhivele de la Budapesta, în multe cazuri nu se poate face măcar dovada
confiscării averii nobililor declaraţi criminali de război.
Mai mult, în instanţe se iau în considerare intabulări din
cărţile funciare din perioada ocupaţiei maghiare, deşi potrivit Legii nr. 260
din 4 aprilie 1945, toate înscrisurile în cărţile funciare efectuate în
perioada 1940-1944 au fost declarate nule de drept! Dar în multe cărţi
funciare, aceste modificări nu au fost operate.
Mai mult, nu se iau în calcul despăgubirile acordate de
Statul român pentru imobilele pe care le-a avut în proprietate Statul ungar în
Ardeal, până la 1 Decembrie 1918, precum şi pentru optanţii unguri (Sub această
denumire de optanţi sunt cunoscuţi acei cetăţeni români de etnie ungară care,
după Tratatul de la Trianon, au optat pentru cetăţenia Ungariei şi au părăsit
România).
Mai mult, după 23 august 1944 şi în baza art.8 din Convenţia
de armistiţiu semnată la Moscova, în 12 septembrie 1944, bunurile reprezentând
proprietatea Ungariei şi Germaniei de pe teritoriul României au fost
sechestrate şi, în baza Legii nr. 91 din 9 februarie 1945, au fost puse sub
supravegherea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice
(C.A.S.B.I.).
Aceste bunuri nu au fost confiscate de regimul comunist şi,
ca urmare, nu pot face obiectul retrocedărilor către Ungaria şi Germania. Şi
totuşi fac. Practic, legile retrocedărilor date în ultimii ani şi instanţele de
judecată şterg cu buretele o istorie de trei decenii şi jertfele românilor din
cele două războaie mondiale.
Zeci de hectare de teren, păduri, imobile ajung în
proprietatea succesorilor criminalilor de război sau a unor interpuşi.
Vreţi exemple? Vă
dăm!
Începem cu unul dintre cele mai importante cazuri de
retrocedare din Ardeal. Domeniul Teleki. Proprietăţi care au aparţinut contelui
Adam Teleki, membru în guvernul Ungariei în perioada hortystă. În 1945, Teleki
a fost considerat trădător de ţară, dar actele prin care i s-au expropiat
bunurile, cum se întâmplă în astfel de cazuri, nu au fost găsite. Aşa că
moştenitorii contelui şi-au revendicat bunurile, întinse pe mai multe judeţe:
Maramureş, Mureş, Sălaj. În total, familia a deschis vreo 20 de procese, dintre
care unul pentru 100 de hectare de pădure în Ardusat. Castelele din Coltău şi
Satulung nu au fost revendicate.
Codrii Ardealului sunt ceruţi de urmaşii familiei Banffy.
Daniel Banffy, fost ministru al agriculturii în Guvernul hortyst, a fost şi el
declarat criminal de război. Urmaşii lui cer însă în instanţă sute de hectare
de pădure. Familia Banffy a deţinut domenii întinse şi în Ţara Lăpuşului, care
face obiectul a patru dosare de restituire a câte 60 hectare de pădure fiecare.
Numai că se spune că baronul şi-ar fi vândut averea prin 1940.
Alt caz răsunător este al familiei Szaplonczai. Szaplonczai
Vasile, membru al partidului iredentist, fost prefect al judeţului Maramureş, a
fost condamnat printr-o sentinţă a Tribunalului Poporului pentru „complicitate
la crimele prevăzute de art. 2. lit. h. şi m. şi pentru … prevăzute de art. 2.
lit. o. din Legea nr. 312/1945”, adică „au comis acte de violenţă, torturi sau
alte mijloace ilegale de constrângere” şi „Au ordonat sau iniţiat înfiinţări de
ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuţie politică
sau rasială” la 25 de ani de muncă silnică.
Mai exact, prin Hotărârea nr. 8, pronunţată în Şedinţa
publică din 31 mai 1946, se arată implicarea lui Szaplonczai Vasile în problema
evreiască: „În oraşul Sighet, ghetoul s-a înfiinţat în 2 cartiere periferice
ale oraşului, permiţându-se celor internaţi să locuiască în casele din aceste
cartiere, dar cum numărul celor internaţi întrecea capacitatea de cazare a
perimetrului ghetoului, oamenii au fost nevoiţi să stea şi prin pivniţe, poduri
de casă şi şoproane. Perimetrul ghetoului a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată,
iar ferestrele au fost vopsite cu var, pentru ca locatarii caselor să nu poată
privi în afară. După cum s-a dovedit în cursul instrucţiei în faţa completului
de judecată, ghetoul din Sighet a fost înfiinţat ceva mai înainte decât
celelalte ghetouri în Ardealul de Nord. (…)
Primăria, prin acuzaţii dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru,
primar, şi prin substituitul său, acuzatul Hullman Francisc, prim-notar al
primăriei nu s-a îngrijit de aprovizionarea celor internaţi în ghetou,
lăsându-i fără alimente. Aceste autorităţi comunale (municipale – nn) au
refuzat până şi punerea la dispoziţie pe seama celor internaţi a vacilor cu
lapte proprietate a evreilor, lapte necesar pentru copii sugaci.
Din cauza acestor dispoziţiuni de cazare şi alimentare s-au
ivit multe cazuri de tifos exantematic, după cum rezultă din raportul nr. 8982
din 8 mai 1944 al primarului oraşului către Ministerul de Interne. Dar punctul
culminant şi aici, ca şi în celelalte ghetouri, l-a format cercetarea după
valorile ascunse, cercetare întreprinsă de echipele colonelului Agy Zoltán şi
ale acuzatului Toth Ludovic.
Încă de la intrarea în ghetou, jandarmii, poliţiştii şi
funcţionarii primăriei au făcut percheziţie corporală atât bărbaţilor, cât şi
femeilor, nelăsând la o parte nici percheziţia vaginală, chiar la fetiţe de 8
ani şi cu această ocazie au confiscat obiectele apreciate de ei, ca fiind de
valoare.
Martora Rosenberg Margareta a arătat în depoziţia sa, cum
femeilor aşezate la perete – dezbrăcându-le la piele şi sub ameninţarea
împuşcării – le făceau percheziţie în vagin şi la anus. (…)
Prefectul judeţului Maramureş în acest timp apocaliptic
pentru naţiunea evreiască conlocuitoare a fost acuzatul SZAPLONCZAI VASILE,
membru al partidului iredentist.
Responsabilitatea sa este responsabilitatea tuturor
prefecţilor din acel timp”.
Evident, la data pronunţării sentinţei, Vasile Szaplonczai
era dispărut. Urmaşii familiei sale au reapărut însă, şi revendică moşia
familiei din satul Tisa. Ultimii proprietari ai moşiei din Tisa, comuna
Crăciuneşti au fost Zoltan şi Paul Szaplonczaz, primul probabil fiul lui
Laszlo-Vasile Szaplonczay, iar Paul, nepotul său.
Reşedinţa lui Zoltan este revendicată de o nepoată a sa,
procesul fiind încă pe rol. Bătrânii satului spun că Zoltan şi-ar fi vândut
moşia în 1938 şi cu banii rezultaţi şi-ar fi cumpărat alta în Ungaria, dar
odată cu ocupaţia maghiară a venit înapoi, revendicându-şi moşia şi spunând că
oamenii l-ar fi forţat să le vândă terenul. Plus că se pare că a fost şi
criminal de război.
Oricum, amândoi au fugit în 1944 din ţară. Şi totuşi, acum
urmaşii lor redobândesc bunurile.
Secretarul primăriei Bocicoiu Mare, Vasile Haşciar, spune
că: „Pentru Paul Szaplonczai am revendicat bunurile pe Legea 1. Acum pe 247
ne-a revendicat şcoala şi nu numai, terenul aferent şi pădurea. Aceste bunuri
sunt cerute după Szaploncyaz Zoltan. Comisia locală a dat soluţia de respingere
pentru că trebuia să facă dovada cetăţeniei şi a proprietăţii. Nu a făcut
dovada cetăţeniei. Au contestat decizia comisiei locale la comisia judeţeană,
care la fel a propus respingere în întreg a cererii tot pe acest fond. Atunci
ei s-au îndreptat în instanţă şi de 3 ani suntem în proces. S-au cerut dovezi
pentru cetăţenie, pentru planul de amplasament, s-a făcut expertiză. Acel conac
e şcoală, şcoala a fost construită, s-a făcut şi şcoala nouă şi nu puteam fi de
acord cu retrocedarea. În instanţa de fond, judecătorul a respins plângerea,
dar a făcut recurs. Ceva nepoată de-a lui revendică terenul. Se pare că Laszlo
Szaplonczai a fost tatăl lui Zoltan. Ei au avut jumătate din Maramureşul
Istoric. Au revendicat şi prin Sighet. Lui Paul i s-au restituit 50 de hectare
în zona lacului. Zoltan este verişorul lui Paul”.
Deh, cine mai stă să verifice mizilicuri gen: dacă aceştia
au fost declaraţi criminali de război şi condamnaţi, dacă cărţile funciare în
baza cărora se revendică bunurile sunt din perioada ocupaţiei ungare, dacă şi
cât au primit despăgubiri? Nobili hortyşti pun din nou stăpânire pe Ardeal, la
fel de abuziv şi ilegal, dar, de această dată, cu girul instanţelor de
judecată, a legii şi Guvernului, în dispreţul adevărului istoric şi militarilor
români morţi pentru eliberarea acestui pământ românesc.
„Statul Român se află
în faţa unei mari escrocherii istorice”
Romania Mica fara Ardeal retrocedat fraudulos sub ochii lui
Traian Basescu„Eu spun cu toată responsabilitatea şi pot să-mi pierd mâine
serviciul că nu mă interesează dacă atât vor fi de tari, încât să ajungă până
la faza asta. În acest moment, Statul Român se află în faţa unei mari
escrocherii istorice. Escrocheria nu ar putea avea probabil loc dacă nu ar fi
şi o complicitate din interior. După Primul Război Mondial au fost aşa numitele
procese ale „octanţilor” şi după cel de-al Doilea Război Mondial ale
„absenteiştilor”.
Ce se întâmplă acum? Vin urmaşii acelor proprietari, care,
unii dintre ei, culmea, au fost despăgubiţi după Primul Război Mondial. Iar
acum vin cu documente anterioare proceselor prin care părinţii lor sau bunicii
lor au fost deposedaţi de averi sau au fost răsplătiţi de stat la modul
general. Şi mai cer încă o dată sau încă de două ori sau încă de trei ori.
Niciun evreu sau niciun maghiar dintre aceia mari nu va mai
veni să locuiască în Transilvania sau într-o localitate din Maramureşul Istoric
sau oricare judeţ. Nu este vorba numai de judeţul nostru, e vorba de tot
Ardealul. Dar toată lumea se îndreaptă spre o despăgubire cât mai mare din
partea Statului Român. Şi atunci, îşi angajează avocaţi buni şi se judecă cu
Statul Român.
Din start pot să piardă toate procesele cu România, iar în
altă parte le câştigă „fluierând”. Pot să spun cu toată răspunderea, că am fost
director la Arhivele Statului şi, ca om care umblă în aceste arhive, că pe
Transilvania sunt firme care vin şi cercetează după nişte metode foarte
minuţios elaborate exact pe aceste posibilităţi ale viitoarelor procese pe care
să le câştige mai ales dincolo de graniţele ţării.
Deci suntem pur şi simplu escrocaţi!
Au murit de pomană cei care au luptat pentru eliberarea
Ardealului şi cei care au luptat împotriva fascismului sau a hortyştilor etc.
Este o bătaie de joc postumă la adresa armatei române. Am
avut sute de mii de victime, iar acum se calcă pe mormintele acelor oameni
exact pe ideea de a câştiga. Şi din păcate, Statul Român este descoperit sau
foarte slab apărat. Este atât de simplu inclusiv să se falsifice un document,
dar nu asta-i problema că sunt hotărâri judecătoreşti din perioada interbelică.
Dar o parte dintre cei care au fost colaboratorii hortismului s-au retras
împreună cu armatele şi atunci li s-a confiscat totul, iar ei au devenit
absenteişti.
Ei au plecat, să zicem, în ’44, dar cei care vin acum vin cu
documente din ’38, ’41 sau ’44. Deci sunt documente anterioare hotărârilor
judecătoreşti. Şi înconjoară acest moment”.
Lector universitar doctor Ilie Gherheş, Gazeta de
Maramureş via Ziaristi Online
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu