Poesis - SERGHEI ESENIN

A fi Poet...

A fi poet asemănător se arată

cu a nu tulbura adevărul deloc,

ori a-ţi flagela pielea delicată,

inimile mângâind cu al sângelui foc!

A fi poet înseamnă a cânta libertatea

pentru a-ţi fi ţie asemănătoare.

Nu-şi cântă durerea privighetoarea,

de aceea ea are o singură cântare.

Canarul are o voce neobişnuită, anume

râsului jalnic sunătoare, hazlie…

Cuvântul dorit este cântat de lume

pe propria limbă, chiar de broască să fie.

Mahomet a interzis în Coran

să se bea băutură spirtoasă,

dar bea vin poetul mai avan

atunci când durerea-l apasă!

Atunci când poetul la iubită-a venit,

iar ea doarme cu altul, poetul,

de balsamul dătător de viaţă păzit,

nu va-ncerca să-i împlânte stiletul.

Dar arzând de-al geloziei curaj

va fluiera până acas` cu tărie:

„Că voi muri vagabond nu-i necaz

pe pământ, şi asta se ştie”.

Epitaf

Nu cădea tu steaua mea supţire,

Prăpădind mănunchi de raze reci,

Căci acolo'n fund de cimitire,

Inimile nu mai bat în veci.

Luminezi prin stepe şi prin vremuri,

Umplând pacea câmpului, spre zori,

Sufletul de friguri mi-l cutremuri

Ca strigarea duşilor cocori.

Inălţându-şi creştetul de sfântă

Peste culmi şi crânguri şi tăceri,

Aud iar cum nu ştiu cine cântă

Despre toate câte-au fost mai ieri.

Toamna asta 'n aur îmbrăcată,

Din aceşti mesteceni fără chip,

După cei ce am iubit odată

Plânge 'ncet cu frunze pe nisip.

Ştiu, ah ştiu! Curând- curând în seară

Şi din vina nimănui, mereu,

Subt grilaj de schijă funerară

Trebui- va ca să zac şi eu...

Se va stinge flacăra din vatră,

Inima întoarce- se- va' n praf,

Buni prieteni îmi vor pune-o piatră

Şi-or rima un vesel epitaf.

Dar privind tristeţea şi mormântul,

Pentru mine-aş scri, definitiv:

Şi-a iubit el ţara şi pământul,

Cum iubeşte crâşma un beţiv.

Rusia

Ce tot chemi câmpia mea sihastră?

Sau visez? Secara galopând

Fuge ca o călărime-albastră,

Satele şi codrii întrecând?

Nu secara, frigul fuge 'ceaţă,

Geamuri sparte, uşi căcând pe mal.

Sus pe cer chiar soarele îngheaţă

Precum balta care-o lasă-nu cal.

Ce-i Rusia mea? O ce-i? Prin cioturi,

Ce căuş zăpada-ţi strânge 'n rug?

Pe drum, câinii cu flămânde boturi,

Marginile zărilor le sug.

"colo" ei nu-şi vor mâna nesomnul,

Li-i uşor cu oamenii de sat.

Prunc i-a dat unei lupoaice, Domnul,

Omul, puiul crud, i l-a mâncat.

Toamna

Colo prin maracinisul dintre rîpi si ulmul ciung,

Toamna, iapa roaiba, paşte, scarpinîndu-si coama, lung.

Lînga malurile apei, pe tapsanul gol si ud,

Azi potcoavele-i albastre zanganind încet s-aud.

Vîntul-schivnic, furisîndu-si recea vraiste de fum,

Macina frunzisul galben de pe coşcovitul drum

Si saruta blînd pe creanga macesiului spinos

Ranile roscate ale nevazutului Hristos.

Nota noastră. Serghei Esenin (1895 – 1925) a fost un poet rus. Deşi a murit la doar 30 de ani, el a ajuns unul dintre cei mai iubiţi şi apreciaţi poeţi ruşi ai secolului XX. A fost căsătorit de cinci ori, printre soţiile sale numărându-se balerina Isidora Duncan şi una dintre nepoatele lui Lev N.Tolstoi. Printre operele sale se numără celebrele "Moscova cârciumăreasă" şi "Omul negru".