La Davos, George Soros s-a plins de Google si de Facebook, chiar daca deocamdata ambele se pliaza pe agenda asa-zisei “elite”. Dar, dincolo de media care este cenzurata, principala problema o reprezinta negarea accesului la informatie a cetateanului. Necesara pentru constituirea “Globalistanului“, dupa cum enunta termenul Pepe Escobar. Il imprumut. Hai sa notam doar ca Globalistanul este jumatatea mai micuta a lumii, dar care contine afara de Wall Street, serviciile si aproximativ toata presa mainstream si televiziunile. In cadrul acestui joc, tarile si politicienii, fie ei si sefi de stat, reprezinta doar pionii, fetele vizibile. Adevaratii papusari sint mai la umbra.
In teorie, rolul presei ar fi acela de a infatisa realitatea, nicidecum o imagine ideala si convenabila. Corecta informare a cetateanului este intrinsec legata de participarea acestuia la viata publica, asa cum necesita democratia. Vorbim despre o participare in deplina cunostinta de cauza. Doar ca, in zilele noastre, aceasta deplina cunostinta de cauza devine un deziderat tot mai complicat de obtinut din cele mai diverse motive, ce baleiaza de la precaritatea invatamintului la imposibilitatea de a prelucra cantitatile enorme de informatie ce se genereaza permanent si mergind pina la informatiile false, partizane, trunchiate puse in circulatie de diverse entitati, uneori, tot mai des, chiar de oficialitati. Aici ar trebui sa intervina insa mass-media! Cu o selectie riguroasa, cu o explicare impartiala si transparenta a motivelor, contextului si cu prezentarea informatiilor in forma “bruta”. Ceea ce, desigur, nu se intimpla. Adica se intimpla daca ne gindim la WikiLeaks, dar cu certitudine nu atunci cind vorbim despre presa traditionala.
Doar ce am pomenit de WikiLeaks si deja trebuie sa si adaugam definitia formulata de Mike Pompeo, seful CIA: “non-state hostile intelligence service“. Adica nicidecum “presa” sau “alternative media” sau orice. Sigur ca, intr-un mod la fel de excesiv, se poate utiliza si reciproca: “illegitimate governance“. Si avem deja imaginea clara a conflictului dintre “puterile” dintr-un stat.
Intorcindu-ne la cetatean, ca democratia sa fie functionala, ca cetateanul sa fie cu adevarat reprezentat de politicianul ales si de guvernul tarii sale, in mod necesar trebuie sa cunoasca masurile intreprinse de cei alesi, iar la nevoie sa ii traga la raspundere. Cunoasterea, insa, este mijlocita de presa, care in ultimii ani dovedeste ca si-a tradat copios misiunea de a fi “ciinele de paza” al societatii, devenind un instrument ca oricare altul din panoplia celor care doresc sa mistifice realitatea in scop privat.
Edward. L. Bernays, in ”Propaganda”, noteaza ca “manipularea constienta si inteligenta a obiceiurilor si opiniilor maselor reprezinta un element important al societatii democratice”. Ca atare, spunea Bernays, democratia trebuiecontrolata! Mai exact, rolul principal ii revine presei sa faca aceasta lucrare in folosul guvernarii, chiar daca in detrimentul cetateanului obisnuit. Si ce s-a intimplat in secolul care ne desparte de aceasta asertiune? Pai, in esenta, doar ca presa si-a construit niste perceptii dominante, functie de “necesitatile” celor aflati la putere. De exemplu, daca armata a fost indelung prezentata ca fiind institutia care ne apara granitele, Constitutia etc., cind in decembrie 1989, “patria” a scos armata sa isi impuste propriii cetateni, multa lume a considerat ca armata si-a facut datoria, aparind tara de elemente periculoase, huliganice. Chiar si dupa Revolutie, Calin Nemes de exemplu, aparea in presa ca fiind vinovatul principal pentru ceea ce s-a intimplat pe strazile din Cluj pe 21 decembrie 1989.
La fel s-a intimplat si in Statele Unite! Cind povestea dominanta era ocultata, aceea a razboiului perpetuu din afara granitelor, faptul ca WikiLeaks a prezentat o filmare bruta “scursa” de Bradley Manning, in care militarii dintr-un elicopter Apache ucid cu singe rece niste civili din Baghdad si doi jurnalisti Reuters (Saeed Chamagh si Namir Noor-Eldeen), putea trece drept un fapt obisnuit, daca n-ar fi relevat opiniei publice o noua perceptie despre ceea ce face cu adevarat armata Statelor Unite in afara granitelor tarii. Assange a numit asta “crima colaterala” (Nozomi Hayase – WikiLeaks, the Global Fourth Estate – Libertarian Books – Sweden – p.15). si a oferit-o publicului, incalcind toate tabuurile societatii. Mai mult, dincolo de imaginile terifiante in sine, WikiLeaks a adaugat si fotografiile celor doi jurnalisti impuscati, tocmai pentru a trezi in spectatori farima de umanitate care lipsea de prea multa vreme cind receptau astfel de stiri. Si, implicit, restabilind echilibrul de forte intre guvernanti si guvernati.
Numai ca, “regula” a devenit ca publicatiile sa decida pe baza propriilor politici editoriale ce anume sa aduca in fata publicului si ce informatii sa ascunda / sa nu comunice, functie de relatia publicatiei cu puterea. Nu este o noutate! “Jurnalisti” ca Dan Tapalaga sau Malin Bot par sa fie cel putin “jucatori” / actori politici, iar cind “echipa” lor se afla la putere, chiar parti din aceasta putere, manipulind robinetul informatiilor in functie de nevoile echipei politice cu care se afla in strinsa legatura. Dar asta a venit in paralel cu descurajarea cetateanului obisnuit sa gindeasca el insusi faptele prezentate de presa, cetateanului fiindu-i oferita nu informatia ca atare, ci o opinie despre informatie, partiala, partizana, ce oculta informatia propriu-zisa. Ca sa nu mai punem la socoteala noianul de comentarii care au rolul de a dirija in continuare consolidarea opiniei dorite.
Dincolo de inabilitatea cetateanului de a (mai) gindi, mai avem si inabilitatea lui de a cauta furnizori de informatie cu autoritate! Adica, daca in discutie se afla legi ale Justitiei, poate ca un jurist ar fi mai in tema decit un agricultor bagacios si cu un limbaj violent sau un matematician. Atunci cind presa prefera sa prezinte, totusi, opiniile agricultorului sau matematicianului neavizat, in detrimentul juristului, se pune pur si simplu de-a curmezisul participarii constiente a cetateanului la viata cetatii. Propriu-zis, ii fura cetateanului dreptul de a fi informat. Si, mult mai grav, il priveaza pe cetatean de posibilitatea de a-l trage pe politicianul responsabil la rost pentru actele sale.
Dupa ce televiziunile si presa mainstream au capitulat in bratele politicienilor, ultima reduta a comunicarii libere a devenit internetul. Dar si aici lupta este deja pe viata si pe moarte. Asa cum am mai aratat si in alte scrieri (cind cetateanul din Romania doreste sa se informeze, presa este abia pe locul 4!), deci publicul demonstreaza ca nu este o masa ignoranta, cautindu-si debusee comunicationale inedite. Puterea politica incearca sa ameninte, sa inchida conturi de Facebook, sa arunce pe pozitii imposibile pe motoarele de cautare informatia (cazul Google), sa stearga fisiere video de pe YouTube sau sa le clasifice improprii vizionarii. Intre timp, insa, puzderie de nuclee de rezistenta continua sa fie active si tot mai imposibile de redus la tacere. Nu mai este cazul unui ziar care poate fi inchis, nu mai este vorba despre o licenta ce poate fi suprimata. Sa luam cazul lui Alexandru Petria. Daca un activist hashtagist de la biroul Facebook din Germania a decis sa ii suspende contul de pe Facebook, a scris in Stiri pe surse, pe blog, pe Vkontakte sau a dat un interviu in Visegrad Post. Deci, in loc sa apara intr-un singur loc, a aparut in alte patru locuri. La fel se intimpla cu mii de jurnalisti care din varii motive au fost indepartati din presa, cu blogeri, cu cetatenii reali, cu sira spinarii, care pur si simplu refuza sa mai accepte pumnul in gura din partea corporatiilor, din partea lui Soros, din partea lui Merkel. Aceasta este adevarata miscare “rezist“! Si nu are nevoie de nici un hashtag.
Multi dintre cei care se regasesc astazi in nucleele de rezistenta nu sint jurnalisti, nici n-au fost. Unii sint doctori, altii artisti, lideri ai unor miscari crestine, ingineri, agenti de paza, contabili, informaticieni, analisti, profesori de scoala. Nu pot fi controlati. Nu au un numitor comun, propriu-zis. Nu activeaza pe o singura platforma. Sint pretutindeni. Ei restituie societatii ce este al societatii: suveranitatea. Si, cum glasuieste motto-ul celor de la WikiLeaks: “Courage is contagious“.
Autor: Ambrus Bela
Sursa: Ambrus Bela
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu