Este surprinzător că nu există o şcoală pentru părinţi şi ne
educăm copiii fără să avem o pregătire teoretică, bazîndu-ne pe lecturile
pedagogice (puţine) pe care le avem, dar cel mai adesea pe propria experienţă,
existînd tendinţa de a copia metodele prin care am fost crescuţi – cu toate că
vremurile s-au schimbat şi riscăm să criticăm binele şi să lăudăm răul din
comportamentul copiilor noştri. Ar fi necesare cursuri de psihologie, pentru a
învăţa să trăim unii cu alţii în familie şi în societate!
În cărţile de parenting, scrie că mama şi tata au datoria să
fie cu trupul şi sufletul alături de copiii lor, să li se dedice în mod activ,
ceea ce azi este imposibil. În cele cîteva ore în care stau împreună, relaţiile
sînt formale şi cel mai adesea nu-şi comunică problemele şi nu caută soluţii
împreună. Fiecare membru al familiei trăieşte într-o libertate singuratică şi
ia decizii individuale, asumîndu-şi riscul de a greşi.
Stresul de la serviciu şi şcoală se descarcă seara în
familie. Cînd copilul îşi asumă răspunderea să se joace cu o cană şi o sparge,
va fi certat de mamă şi de tată, pentru că n-a fost atent. O atitudine mai bună
ar fi să-i spună că nu e mare lucru, eu am spart luna trecută o farfurie… Cana
este din ceramică, argilă modelată, arsă şi decorată, deci e fragilă. În loc să
fie certat, copilul trebuie lămurit ce rezistenţă au materialele din casă. Nu-i
nevoie de explicaţii savante, ci unele de bun-simţ.
Educaţia se face fără a încălca drepturile şi libertăţile
copilului. Este şi el un om. Comportamentul părinţilor să fie uman, corect, să
renunţe la tendinţa de a-i critica pe minori şi majori şi a le face observaţii
la tot pasul. Să creeze o atmosferă de libertate în familie, după interesele
fiecărui membru. Să înţeleagă că există două tipuri diferite de oameni, cei
care au stimă de sine şi încredere în ei înşişi, ceea ce nu le asigură mereu
succesul, şi oameni cu stimă de sine mai redusă, care ezită în tot ce fac, dar
şi aceştia sînt supuşi greşelilor, la fel ca ceilalţi.
Educatorul trebuie să se adapteze pentru fiecare tip
psihologic. Pe cei cu încredere în sine trebuie să-i îndemne să mediteze la ce
au de făcut. iar pe cei ezitanţi să-i stimuleze. Prin deformarea optimismului
sau a pesimismului, ambele psihologii se întîlnesc în acelaşi loc de mijloc, în
existenţa reală. Părinţii, ca şi profesorii, trebuie să-i confrunte pe copii şi
pe elevi cu realitatea, doar acest procedeu risipeşte iluziile şi îi face apţi
de viaţă socială.
Profesorii tind să-i laude pe premianţi, sistemul îi susţine
financiar pe olimpici şi pe cei apţi de performanţă, iar ceilalţi, 99%, sînt
neglijaţi. Asta nu e de bine! Educatorii au datoria să încurajeze calităţile
discipolilor şi să nu dea importanţă defectelor şi nerealizărilor acestora.
Copiii trebuie trataţi în mod egal, spunîndu-i fiecăruia în parte ce calităţi
peste medie are. Stima de sine funcţionează în acest fel ciudat, creşte dacă
omul ştie că se plasează peste medie. Ce noroc pe noi, fiecare are cel puţin o
calitate peste medie şi este deci stimabil!
Arătarea defectelor, critica dură, umilirea distrug stima de
sine şi produc un stres existenţial ce poate dezechilibra psihicul.
Întreţinerea iluziei că fiecare are valoare trebuie făcută cu bună-credinţă –
deci laudele să fie meritate. Obiceiul profesorilor de a-i umili pe elevi duce
la scăderea stimei de sine, cei cu nota 2 vor respinge şcoala, o vor considera
pierdere de vreme. Dacă şi părinţii procedează la fel, copilul va fi pierdut
pentru ştiinţă şi pentru societate.
Educatorul trebuie să-l educe pe fiecare discipol în parte,
să-i arate abilităţile pe care le dovedeşte şi să-l încurajeze să le folosească
(clasele să nu aibă mai mult de 25 de elevi). Esenţială este buna-credinţă a
părinţilor şi a profesorilor şi respectarea legilor: Convenţia ONU privind
Drepturile Copilului şi legislaţia internă.
Autor: Nicolae Goja
Sursa. Graiul Maramureşului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu