Da, da, da și dincolo de Da

Printre caracteristicile celui puternic se află capacitatea de a recunoaște și adevărul grăit de dușman. Liberalismul este un delir, iar ideologia LGBT, probabil, partea cea mai delirantă din tot delirul liberal. Însă prima dovadă a utilității referendumului a fost administrată chiar înainte de votare, prin faptul că s-a deschis o dezbatere potențial fecundă în jurul conceptului de „familie tradițională„.

Dacă vrem ca previzibila victorie a taberei DA să aibă și un rost pe termen lung, trebuie, într-adevăr, să ne lepădăm cât mai repede de iluzia numită „partea sănătoasă a societății„. Evident, comunitățile rural-ortodoxe de familiști conțin mai mulți oameni relativ mai sănătoși moral decât, să spunem așa, personalul unei „parade gay„. Dar într-o țară cu o natalitate atât de scăzută (dacă nu cumva vorbim de fapt despre 2 țări suprapuse: una cu o natalitate de 4,5 copii/familie, și altă aproape de zero – însă știm că nu este cazul), matematic, societatea nu mai are cum să aibă „părți sănătoase„. Antropologic vorbind, „partea sănătoasă„ a societății române de azi este țigănimea. Minoritatea LGBT este doar o avangardă a degenerării generale, practic segmentul social cel mai consecvent în aplicarea ideologiei dominante. Dacă căsătoria nu este o taină, n-are nimic de-a face cu responsabilitatea celor vii față de cei morți și de cei încă nenăscuți, dacă e doar „oficializarea iubirii„ cu niște meschine efecte juridic-administrativ-financiare, atunci chiar de ce ar fi rezervată meschinăria respectivă „heterosexualilor„? Îi urâm atât de mult? N-ar putea să aibă și cei gay parte de monstruozitatea respectivă, individualist-posesivă și finalizată în majoritatea cazurilor prin divorț?

În lumea occidentală în care România modernă (și cea „de stânga„, și cea „de dreapta„) vrea, de multe decenii, să se integreze (și, subînțeles, mai ales pentru „progresiști„: să dispară), ce fel de natalitate vedem? Valori medii submediocre, cu vârfuri doar la baza piramidei sociale și la vârful vârfului. Știind, pe de altă parte, că – oricât de „feministe„ sunt societățile respective – nu găsim multe femei printre cei mai avuți occidentali, concluzia este clară: în Occident, femeile care nasc copii o fac ori pentru că de fapt nu contează (vor fi crescuți de bone), ori (în marea majoritate a cazurilor) pentru că nu sunt capabile de nimic altceva. Aceeași concluzie referitoare la scara valorică adevărată poate fi trasă și din observarea reacțiilor obișnuite (mai nou și în România) la a.n. „nașteri precoce„ – de pildă, la mame tinere de 20 de ani, adică la niște femei care de multe ori și-au consumat deja peste 10% din viața lor nubilă, și uneori au deja de mulți ani o „viață sexuală„; să vezi atunci rictusul disprețuirii burgheze (chiar probabil și pe obrazul unor membri CpF, votanți Johannis, „creștini dar nu țigani„)! Dacă nașterea este un lux târziu rezervat femeilor „care își permit așa ceva„, după ce „s-au realizat„, atunci nu are cum să fie o menire. Iar ce înseamnă o „împlinire„ care nu este totodată și o menire? Un capriciu. Sau, cum spune consumismul în limba lui specializată: o experiență. Ai încercat bungee jumping? și LSD? și sodomia? și dansul folcloric? dar nașterea de copii, ai încercat? Dacă nașterea și creșterea de copii sunt un fel de hobby burghez liber asumat, în care prezența sexelor opuse are doar justificații biologice (argumentul-bumerang al „legii naturale„, produs de degenerarea scolastică a crezului creștin), atunci chiar e păcat de banii aruncați pe referendum, fiindcă tehnologia curând ne va oferi soluții performante la această „problemă„.

Și iată, prin urmare, încă un adevăr rostit (deși din cu totul alte intenții) de tabăra NU: ar fi păcat de referendum dacă singurul lui rezultat ar fi frustrarea celor (probabil – bazat pe experiența franceză recentă) 500 spre o mie de gay români care s-ar fi căsătorit în decursul primilor cinci ani după o eventuală legalizare a capriciului lor matrimonial. Dezbaterea deschisă de referendum însă, ne ghidează spre adevăruri cu mult mai importante, cum ar fi cel rezumat – în stilul lui inimitabil de nobilă simplitate – de prietenul meu Radu Iliescu:

„Locul femeii este la cratiță. Dacă ați sărit în aer când ați citit propoziția anterioară, înseamnă că unul dintre cel mai lungi exerciții de inginerie socială a dat roade. Acolo unde, în mintea voastră, ar trebui să fie configurația corectă a familiei tradiționale, incluzând relația dintre femeie și bărbat, dintre femeie și copii, dintre femeie și societate, se află un organ spongios perfect spălat de propagandă. Ca să pricepeți că prima afirmație nu este o ofensă adusă femeii, ci reamintirea unui paradis pierdut, trebuie să dați timpul înapoi, să reconstituiți într-un exercițiu de anamneză familia de altădată, cu ideile și mentalitățile ei, să înțelegeți ce s-a pierdut. Să pricepeți că femeia nu s-a eliberat mergând să slujească la patron, dar a pierdut astfel libertatea pe care o avea în cămin, la cratiță.„

Și eu așa susțin familia tradițională, România tradițională, Europa tradițională, Omenirea tradițională. Nu doar „heterosexualitatea„, care este numele pe care îl dăm perversiunilor noastre sexuale când vrem să ne mândrim public de ele sub pretextul că excludem din ele o parte (cea homoerotică) a spectrului din oferta porno. Duminică, desigur, se impune votul DA. Pe termen lung, însă, nu are rost să apărăm o sexualitate deviantă (și de fapt în mare parte inspirată de practici homosexuale, via reeducarea noastră porno) împotriva unei sexualități și mai deviante. Votul DA este, deci, esențial, dar nu este deloc suficient. De fapt, pe termen lung va fi inutil dacă nu e urmat de o critică nemiloasă a feminismului, a hedonismului instituțional, a individualismului sexual – într-un singur cuvânt: dacă nu criticăm și ceea ce am ajuns, din păcate, să numim greșit „familie tradițională„, deși este doar mizerabila pereche modernă, bazată pe un echilibru fragil al narcisismelor conjugate, și, prin urmare, precară, nefericită, izolantă, sterilă sau cel puțin malthusiană.

Autor: Modeste Schwartz