E D I T O R I A L

Morala biblică – morala tradițională – morala modernă

sau unicitatea moralei în tripla ei ipostază

            În pofida precizării din dicționar că „Etica este teoria filosofică a moralei”, prin aceasta punându-se cu prea multă ușurință semnul de egalitate dintre etică și morală, rămân la părerea că cele două concepte sunt neidentice în intensiune și extensiune (conținut și sferă), fapt care m-a îndemnat să optez pentru următoarea definiție/distincție în cartea Cuvinte-ncumințite (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2014): „Etica este evanghelia socială pentru viața de-aici, morala este evanghelia spirituală pentru viața de-apoi”.

            Și iată de ce: etica este șansa ca umanul să devină atotuman, morala este garanția îndumnezeirii atotumanului; scopul eticii este să-i facă pe oameni virtuoși, iar al moralei să-i facă nemuritori pe virtuoși; legăturile stabilite de etică sunt de tipul om-om, pe când ale moralei sunt de tipul om-Transcendent; eticitatea are vocația sincroniei, moralitatea pe cea a diacroniei; dacă etica poate fi considerată anticamera sublimării omului, atunci morala este camera de taină a transfigurării și religiozității sale (cu necesara mențiune că nu toți oamenii morali sunt efectiv religioși, dar că toți oamenii religioși trebuie să aibă o trainică bază morală); posibil ca etica să fie conjunctural-constrângătoare (a nu se uita cu totul „Codul eticii și echității socialiste”), însă oriunde și oricând principiile morale au avut un rol fundamental-tămăduitor (bunăoară, decăderea Imperiului Roman în timpul iulianilor și maxima lui înflorire din vremea antoninilor, sau – mai aproape de noi – extinsa moralitate creștină a Evului Mediu și dramatica ei decădere în statele moderne).

            Tocmai de aceea, gânditorul american Norman L. Geisler ne informează în Filozofia religiei (Editura Cartea creștină, Oradea, 1999) că „morala acceptă jugul universului, pe când religia îl primește cu bucurie”. Asta deoarece „morala pretinde ascultare, dar religia cheamă la voluntariat”, prin aceea că ea (religia) „nu este o simplă supunere stoică în fața universului, ci iubirea lui”. Adică taman ceea ce ne cere Mântuitorul în Matei 11/30-31: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine (...). Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară”...

            Acuma, dacă admitem că nimeni nu cugetă doar de dragul cugetării sau ca să se afle în treabă, înseamnă că, direct ori indirect, toți gânditorii lumii au fost și continuă să fie preocupați de finalitatea practică a meditației lor, respectiv de efectul concret al exercițiilor lor spirituale asupra comportamentului semenilor, întru accederea la viața ideală în sensul imaginat de anticreștinul Bertrand Russell („Viața ideală este cea inspirată de iubire și călăuzită de cunoaștere”): gânditori antici chinezi (Lao Zi, Confucius, Mancius etc.), cugetători antici greci și latini (Stagiritul și Etica nicomahică, Epictet și Manualul lui, Marcus Aurelius și al său Către sine), filosofi mai aproape de zilele noastre (Baruch Spinoza și Etica lui faimoasă, moraliștii francezi, redutabila triadă Vladimir Soloviov-Nikolai Berdiaev-Gheorghi Fedotov a gânditorilor creștini ruși, gândiriștii și trăiriștii români).

            Dacă morala este unică, și din acest motiv se constituie în piatra de temelie a spiritualității atotumane, de unde până unde această triplă ipostază, care pare o blasfemie prin instinctivă analogie cu trinitatea divină? De-acolo că morala biblică este integral sacrosanctă (lui Moise pe muntele Sinai nu i-a fost doar revelat Decalogul, ci, pentru a le face cunoscute în mod palpabil poporului evreu, el a primit și tablele cu cele 10 porunci scrise chiar de Dumnezeu!), pe când morala tradițională și cea modernă reprezintă rezultatul logic (nu și esențial religios) al abaterilor de la canonicitatea moralei primordiale, abateri îngăduite atât de componenta tradițională a creștinismului, cât și de evoluția opiniei publice pe direcția nonconformismului.

            Vasăzică, ne spune Alexandru Babeș în Sfinții – mit, legendă, adevăr (Editura Enciclopedia Română, București, 1972), taman lucrul de care se plângea la vremea lui sfântul Atanasie cel Mare, cum că „odinioară vasele bisericești erau de lemn, în schimb preoții erau de aur, pe când în epoca sa vasele erau de aur, în schimb preoții erau de lemn”, pentru ca în 1821  (anul declanșării insurecției grecilor împotriva otomanilor), ne înștiințează același autor, patriarhul Constantinopolului, împreună cu cel al Ierusalimului și cu 21 de mitropoliți, să alcătuiască fioroasa rugăciune-afurisenie asupra insurgenților, ce urma să fie difuzată în toată lumea ortodoxă, dar la noi a fost citită doar într-o singură biserică bucureșteană: „Nimicește, Doamne, pe cei ce se ridică în contra sultanului; fă ca totul să se se întoarcă în binele și folosul său, pentru ca noi să avem, sub aripile protecțiunii sale, o viață liniștită și fericită și să putem lăuda și cânta pe Tatăl și Fiul Și Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, amin”. Asta după ce în anul 1453 turcii au cucerit Constantinopolul, au măcelărit un mare număr de creștini  supraviețuitori și au transformat biserica Sfânta Sofia, celebra ctitorie a împăratului Constantin (canonizat de Biserica ortodoxă), în moschee!

            Da, reproșul sfântului Atanasie cel Mare este perfect îndreptățit, având în vedere faptul că, așa cum recunosc toți bibliștii și teologii creștini, prin noutatea și superioritatea moralei sale  creștinismul primitiv făcea chete întru ajutorarea nevoiașilor și, după modelul sectelor eseniene (unii specialiști chiar vorbesc de un esenism creștinat), înregistra excepționale realizări socio-umane în interiorul comunităților sale: iubirea semenilor, îngrijirea bolnavilor, punerea în comun a bunurilor, întrajutorarea, dar mai ales – ceea ce, de altminteri, a impus creștinismul pretutindeni în sclavagism – statornicirea deplinei egalități între membrii acestor fratrii sui-generis, indiferent de sex, astfel femeia devenind pentru prima dată în istorie egala bărbatului, potrivit regulei de-atunci că toți adepții Mântuitorului erau frați și surori.

            N.B.: Unii erudiți (atei au ba, însă cu toții avizi de senzațional) n-au ezitat să pună semnul de egalitate între comunism și primele comunități creștine. Sigur, în plan teoretic se pot face diverse speculații și apropieri. Dar ce asemănare, necum identitate, există în plan practic între bolșevismul criminal și sterilizant din pricina ateismului său agresiv și acele nuclee inițiale ale atotumanismului faptic, care au concretizat principiile divine ale iubirii atotcuprinzătoare și ale egalității în drepturi, în definitiv forma cea mai evoluată și mai eficientă a relațiilor interumane?...

            De precizat că nici în acele vremuri și nici astăzi nu se poate vorbi de un monopol al creștinismului asupra moralității individuale și colective (de la ținuta politicoasă și până la dragostea jertfă), de-ar fi să nu dăm uitării principiile fundamentale ale confucianismului și budismului, respectiv să ne reamintim (inclusiv cu ajutorul eseistului polonez Zenon Kosidowski) că în secolul al VII-lea î.e.n. un gânditor, sau poate că un copist din Babilon, a inscripționat pe o tăbliță de lut maxima „Celui ce-ți face rău răspunde-i cu bine”, că etica stoică recomanda ca omul să trăiască în conformitate cu natura, că Epictet, fostul sclav infirm și disprețuit, îi socotea pe sclavi „fiii lui Dumnezeu și frații noștri”, prin aceasta – ne informează polonezul în cartea Povestirile evangheliștilor (Editura Albatros, București, 1983) – el apropiindu-se de creștinism într-o atare măsură, „încât sfîntul Nil, care a trăit în secolul al V-lea, a considerat posibilă includerea textelor lui într-un manual al vieții monahale”, că Marcus Aurelius a ilustrat în cartea Către sine principiul stoic al iubirii tuturor semenilor, „chiar și a celor ce ne fac rău, întrucât aceștia nu știu ce fac” și că rabinul Hillel, unul dintre cei mai mari învățați ai iudaismului, a redat esența Torei prin memorabila spusă „Nu face altuia ceea ce ție nu-ți place”, care a intrat în înțelepciunea popular-moralizatoare a românilor sub forma „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”.

            Cum spuneam mai sus, Decalogul este Codul mereu actual al moralei biblice, atât în versiune mozaică, cât și creștină. Indiscutabil că esența celor două versiuni este aceeași, drept urmare, creștinismul a preluat ad litteram patru dintre poruncile mozaice (6.Să nu ucizi; 7.Să nu fii desfrânat; 8.Să nu furi; 9.Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău, unde versiunea creștină a înlocuit termenul „împotriva” cu „asupra”). Celelalte șase porunci ale Decalogului creștin au suferit reformulări și adaptări la noile realități istorice. De pildă, prima poruncă mozaică („Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei”), în Decalogul creștin primește formularea: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei în afară de Mine”. Tot formulări mai scurte și mai suple revin în acest Decalog poruncilor a doua, a treia, a patra, a cincea și a zecea. Singura nesincronizare dintre cele două versiuni se înregistrează în poruncile referitoare la ziua de odihnă sau „ziua Domnului Dumnezeului tău”: porunca a cincea pentru sâmbătă, ziua nelucrătoare a iudeilor, respectiv porunca a patra pentru duminică, ziua nelucrătoare impusă creștinilor de către împăratul Constantin.

            În încheiere, doar câteva cuvinte despre morala tradițională și cea modernă: prima este satisfăcător cuprinsă în ipocrita spusă „Nu face ceea ce face popa, ci ceea ce zice popa”, iar cealaltă în grobiana sentință ”Fac ce vor mușchii mei”. De fapt, ele amândouă acreditează ideea lui Petre P. Negulescu din volumul II al tratatului Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), cum că „o reformă a oamenilor e poate mai necesară și mai urgentă, astăzi, decât o reformă a instituțiilor”, cu toate că unii științifici (biologi, culturologi, politologi etc.) trăncănesc la nesfârșit despre evoluția omului.

            Desigur, cu enormele costuri aferente (stres, poluare, boli devastatoare), omul civilizat și mai puțin civilizat al prezentului are un standard de viață mult mai avansat ca al înaintașilor. Dar ce-a câștigat cu nenumărate jertfe în această parte, el a pierdut în plan moral-spiritual prin, ne pune în gardă același Negulescu, înmulțirea necontenită a oamenilor fără principii morale și scăderea nivelului general al moralității „în mod constant (...), la toate popoarele europene” și –adaug eu – în cam toate timpurile (cu deosebire în veacurile moderne), nu doar în veacul al XIX-lea, singurul menționat de gânditorul român.

            Adică, îndepărtându-se tot mai mult și mai sfidător de politețea și manierele predecesorilor prin ceea ce se cheamă evoluția involutivă într-ale moralității, omul din totdeauna și de pretutindeni (cu atât mai abitir găunos-înfumuratul om al zilelor noastre) confirmă cu vârf și îndesat adevărul găzduit în cea de-a doua parte a maximei lui Cicero: „Caracterul fără inteligență face mult, inteligența fără caracter nu face nimic”.

            Sighetu Marmației,                                             George  PETROVAI

  10-12 oct. 2018