Poesis - Petronela Apopei-Ignat

LUMINĂ

Eu calc printre stele, cu-albastre cuvinte,
În nopţi nemişcate când fluieră vântul,
Zâmbesc doar luminii, luându-mi avântul
Şi-n urmă rămân doar aduceri aminte…

Eu zbor printre astre, dansând cu o rază,
Din ceruri desprinsă, în pas îndrăzneţ…
Şi-n zbor lin, subţire, cu zâmbet semeţ,
Cununi de lumină pe frunte-mi aşază…

Înot printre valuri cu spumele mării,
Delfini mă-nsoţesc spre un ţărm neştiut,
Iar marea îmi cântă cu-n verde tăcut,
Lumina se-nalţă din negura zării…

SUNT VARĂ

Sunt VARĂ din soare,
Din line izvoare,
Albastră-alinare
Şi Marea cea mare,
Pulsând visătoare,
Sunt VARĂ-arzătoare…

Şi-adânc neştiută,
De ploi străbătută,
De doruri bătută,
De zori aurită,
De oameni dorită,
Sunt VARĂ-împlinită!

Sunt VARĂ din sfere,
Dorinţe şi tăcere,
Izvoare de miere,
Cuvânt şi putere,
Toridă plăcere,
Sunt VARĂ-adiere!

DOAR TU…

Am vrut să mă cufund în tine…
În dorul tău atât de-albastru,
Să îmi aşez capul pe valul tău…
Aşa ca pe un umăr…
Să-mi ofere luna o scară de lumină
Pe întinderea ta… înspre farul tainic
Ce-ţi alină întinderea…
Şi-apoi să mă primeşti în tine
Albastră şi caldă cântându-mi durerea
Sau visul sau dorul de tine…
Să mă legeni în valuri…
Doar tu…

UNDEVA… CÂNDVA

Clepsidra îşi scurge nisipul grăbită,
Prin vene îmi curge tăcând aşteptarea,
Trezeşte la viaţă povestea-adormită
Şi clocotul tainic pândindu-mi visarea…

Şi ceasul se-opreşte la oră târzie
Pendula murise şi vechiul tic-tac
O stranie clipă repetă şi-nvie
O vrere nebună… în tine să zac…

Parşivă, hulpavă, mă-nvăluie toată,
Iar sânii tresaltă de doruri arzând,
Dorinţa-mi cerşeşte… de tine furată,
De susurul tainic în mine plouând…

Coboară-n adâncuri scoţând la lumină
Comori care tac în tunete blânde
Minunile toate aş vrea să îmi ţină
De sete, de foame… de tine flămânde…

Frânturi descusute din tine m-apasă
Mă zbat prinsă-n tine… în ceruri albastre
Pendula porneşte bătând nemiloasă…
„Stai clipă, în taina poveştilor noastre!”

JOC

Mângâierea, mierea,
Dorul şi tăcerea
Galbenă-albăstruie..
Lacrima-i pustie!

În adânc de noapte,
Străpunsă de şoapte
Linie curbată,
Mâţă alintată…

Mâna cea măiastră,
Şade-n valea noastră…
Câmpul netezeşte…
Aripa ta creşte…

ŞAHUL VIEŢII

Un pas pionul a făcut în faţă,
I se opune-un adversar la fel,
Cu-n braţ şi-a prins de mijloc a lui soaţă,
Regele negru, sigur e pe el…

Pe rând, armata-i piere sfărâmată,
Doar două turnuri are-al său castel…
Cu-n cal şi cu-n nebun vrea să mai bată
Duşmanul rege alb, ce stă stingher…

Ai lui căzură toţi… regele plânge
(Regina luptă, îi datoria ei)
El vede tot în juru-i cum se stinge…
Şi-i încolţit de doi nebuni mişei

Regele alb o vede pe regină
Gingaşă, dulce, mândră ca o cadră…
În faţa frumuseţii sale i se-nchină
Şi-un foc nestins începe acum să-l ardă…

Vorbeşte cu tristeţe spre fricos,
Ce singur a rămas ca prins în cleşte,
Ce-apatic stă, privind numai în jos…
„N-ai preţuit-o! Altu-o preţuieşte!”

SFĂRÂMĂ-TE NOAPTE!

Sfărâmă-te noapte-n bucăţi de lumină!
Am vrut să sfâşii cu unghiile haina nopţii,
Să las zorii să se nască în clinchet de zi,
Căci noaptea a pus stăpânire pe noi…
Cu negrul ei negru…
Am vrut să las lumina în ochii şi sufletul tău,
Cu mâna mea dreaptă să îţi mângâi poemele,
Iar cu mâna stângă sufletul,
Să aşez apoi mâinile mele reci în mâinile tale fierbinţi,
Şi să coboare lumina în mijlocul nopţii…
Peste noi, în noi…
Sfărâmă-te noapte-n lumină!

VIS ŞI MINUNE

Amurg, dimineaţă în roua scăldată
Şi ziua îmi eşti, din adânc răsărit,
Prin vise lumeşti mă mai pierd câteodată
Mi-eşti vară albastră şi cântul dorit…

Mi-eşti soare şi lună sau nor nebunatic
Şi-atâtea poeme ce-n taină le-am scris
Mi-eşti dorul de dor şi-alintul hieratic
Mi-eşti sufletul lumii din veacul promis

Mi-eşti capăt de zi şi-al nopţii linţoliu,
Veşmântul de stele ce-n suflet mi-aşezi,
Mi-eşti pasul meu sigur şi dulce orgoliu…
Ţi-s marea minune pe care-o creezi…