de Gheorghe Pârja
La Desești, poetul Ioan Alexandru îmi spunea că
trăim o vreme ascetică, suntem fiii unui timp ascetic. Că asceza vine de la
înțelesul arhaic grec al perseverenței, al exersării, al tenacității. Un ascet
este un om care nu se dă bătut, care în ciuda stavilelor rămâne tenace, nu
cedează, ci se dăruiește lumii în care trăiește, atent la firea ei, la lucrarea
creatoare a Cuvântului. Pentru că Logosul s-a întrupat în istorie, iar poetul,
ca om al Cuvântului, nu poate ignora istoria, credința neamului din care face
parte. Din acest peisaj generos coboară spre noi și poetul Ioan Dorel Todea, cu
recenta lui carte – PASSIFLORA (Editura Episcopiei Maramureșului și Sătmarului,
Baia Mare, 2025).
De la început spun că această apariție editorială a
vechiului meu prieten de Cuvânt mi-a schimbat în foarte bine percepția
universului liric al poetului. Mărturisesc că nu i-am știut această dimensiune,
bine articulată, a poeziei sale. Autorul ne explică semnificația titlului
acestui volum, care mi-a dat deschidere spre înțelegerea mesajului. Așa aflăm
că Passiflora, semnifică Floarea Patimilor lui Iisus. Este o plantă exotică, de
o frumusețe neobișnuită și o tainică întruchipare vegetală a Patimilor lui
Hristos. Denumirea sa provine din latină (passio – pătimire și flos – floare).
La o privire mai atentă, floarea de passiflora devine o icoană vegetală a
Crucii.
De aici structura acestui volum: de la liturghia
lirică a Pătimirilor și a Învierii, la catedralele de lemn, până la dorul ce se
face fântână de har. Pe aceste coordonate, muiate în apele sacre ale Nordului,
se întinde câmpia lirică din acest volum. Poetul și-a asumat condiția poeziei
religioase, de aceea are un limbaj poetic care nu poate ocoli calea esențială a
ființei umane, și anume cea de-o ființă cu locurile sfinte, de duhul lor
mântuitor. În oglinda sufletului se răsfrânge Maramureșul, căruia îi prevede
viață lungă, trăită sub aura valorile recunoscute: „Câtă vreme lemnul va mirosi
a rugă/ și pâinea va dospi din mâini sfințite/ Câtă vreme pruncul va spune
Tatăl nostru/ în graiul moșului/ aici rămânem/ ca pietrele care nu pleacă/ căci
Dumnezeu le-a lăsat/ să țină muntele pe loc.”
Poezia religioasă stă la baza evoluției limbii
române și literaturii române, deoarece ea demonstrează că spațiul în care s-a
așezat a devenit un loc în care s-au scris cărți. Cum a fost în istoria noastră
fapta măreață a călugărilor de la Mănăstirea din Peri. Iată cum rezonează
autorul, în formă lirică, cu acest început de scris românesc: „Acolo, la Peri/
nu s-a zidit doar o mănăstire/ ci o limbă, un grai/o rădăcină spusă cu glas
tare/ când tăcerea se cerea/ N-au mai rămas ziduri/ dar graiul a rămas/ din
tată-n fiu/ ca o flacără purtată prin iarnă.” Adresarea confesivă este vie,
autentică, izvorâtă dintr-un suflet marcat de sfințenia Cuvântului și a
toposului căruia îi aparține.
Dorel Todea consacră poemelor o viziune creatoare de
lume, în care se armonizează lumina cu rostul, nădejdea cu izbânda și izbăvirea
prin iubire. Este multă Lumină în acest volum, Lumina răsfrântă din Lumina
neînserată care luminează tot omul din lume. Că poeții sunt dintre cei aleși să
ducă mesajul sacru> Să fie Lumină!, tuturor oamenilor. Cartea, care este un
reper în evoluția lirică a poetului, poartă cu folos mesajul sacru. Aici, sub
cupola Cuvântului, se înșiră acaparator zestrea de idei care fac cuprinsul
volumului. Clopotele cântă, făcliile se aprind în văzduh, biserica din sat este
ocrotită de aripa de înger, iar rugile topesc și piatra.
Apoi, dorul are izvor și se varsă în psalmii din
adâncul ființei. Așa nu uităm că poezia religioasă este prima formă de
manifestare a limbii române. Acest volum de versuri al confratelui Ioan Dorel
Todea este polenizat de semnificații interioare, devenind o suflare vie.
Cuvântul de binecuvântare aparține Preasfințitului Părinte IUSTIN, Episcopul
Maramureșului și Sătmarului, intitulat „Liturghia cuvântului și mărturisirea
sacrului”, în care se spune: „De la Dosoftei, la Radu Gyr, de la monahia
Teodosia, la Ioan Alexandru, versul a devenit formă de jertfă și mărturisire.
În acest filon și poezia lui Ioan Dorel Todea, dar cu o notă distinctă, o
liturghie coborâtă în lutul istoriei, în cotidianul prăfuit, păstrând totodată
solemnitatea și viziunea teologică. <Passiflora> este o ofrandă lirică
adusă pe altarul credinței, o lucrare importantă în peisajul teologic și
literar al vremii noastre. Este dovada că dincolo de timpuri potrivnice,
dragostea de Dumnezeu, Biserică și Neam nu s-a stins, ci trăiește mai departe
în cei care au primit darul cuvântului și l-au transformat în lumină.”
Apreciez, ca un confrate, acest volum singular în
biografia lirică a autorului, aceasta fiind mărturisirea unui prieten vechi.
Închei cu aceste versuri din icoana Ținutului: „Maramureșul nu e pământ-/ e o
catedrală/ iar bisericile sale/ sunt coastele unei rugăciuni/pe care o ține
cerul deschis./ Când bat clopotele/ nu se aude sunet/ ci veșnicia învățând să
cânte.” Iubirea pentru istorie și credință pleacă din iubirea pentru clipa de
acum. În istorie și vers nu poți intra decât după ce-a fost biruit sfinxul ce
s-a ivit în cale. Cu această carte autorul a deschis multe porți tainice. Adică
izbândă prin mărturisire.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu