Poezii de Al.Florin Țene

 

                                             Nucul și guguștucul

         Când noaptea iși aruncă pijamaua pe fereastră

         Zorii trezesc guguștucul ce moțăie pe-o creangă,

         Desculț își strigă numele deasupra casei

         Să nu-și uite, chiar azi, numele dat de Dumnezeu.

         Eu îmi citesc sufletul pe care l-am scăpat în palme

         Și nu mă înțeleg de ce calc pe raza de soare

         Țipă, se frânge și o doare

         Lumina de care se apără guguștucul cu o aripă.

 

         În fiecare dimineață când zorii ronțăie semințe

         Scuipând în brazde rodul toamnei  ce vine

         Guguștucul își cântă numele să nu-l uite ziua de ieri

         Ciugulind  semințe uitate de zori pe fereastra mea.

         Doresc să-i dau o mână de grâu pe-o frunză de nuc,

         Privește dincolo de mine și se apără cu o aripă

         Mă înduioșează, și nu învățăm că pacea se apără

         Și cu o aripă de guguștuc.

        

        

                                               Abatere de la firesc

                           

                            Un verb ce-a încăput într-un Cuvânt

                            Se roagă în silabe la mormântul unui sfânt

 

                           

                            Şi o rimă rebelă ieşită din lege

                            Se-aşează rubin pe coroana unui rege;

 

 

                            Iese icoana din cerul unei rostiri-

                            Fraza încheie clipa din sfinţiri.

 

 

                            Poetul-verbul unei abateri de la firesc

                            Poartă sub aripi visul îngeresc,

 

 

                            El este şi ploaie, secetă şi duh,

                            Pasăre măiastră

rătăcind prin văzduh.

        

                   Adevărul din acrostih

 

                   Această pagină de timp o scriu cu maci

                   Elimin minciuna cu un verb curajos,

                   Lumea se ascunde în păduri fără copaci,

                   E vremea să iau poteca în spate şi să pornesc pe jos

                   S-au să mă refugiez în fraze fără cuvinte,

                   Atunci când tai unghiile substantivului picior,

                  O bucurie stârnesc în ciorap

                   Durere întoarsă pe dos în mănuşa pierdută-n pridvor,

                   Negaţie ce nu neagă nimic pe lume,

                   Acceptare botezată astăzi fără nume.

 

                   E vremea să privim oglinda oglindită-n  alta

                   După ce  ieşim din cuvinte minicinoase,

 

                   Atunci toţi zeii se întorc din Malta,

                   Tăcerea trece în imne şi-n clipe păguboase,

                   Iubiri ne ştiute cum nu ne cunoaştem viitorul,

                   Totul s-a măcinat până la vene, până la oase,

                   Inodore şi incolore precum dorul,

                   Cuvânt strecurat în inimile rămase.

 

                   Acum putem să ne citim viaţa pe dos,

                   Raport între trăire şi sfârşitul poeziei,

                   O lume ne aşteaptă într-un spaţiu lăptos,

                   Fumurie precum toamna arămind aracii viei,

                   Atunci când fur un vis de pe buzele femeii

                   Tăcută cu poala plină cu struguri dulci.

                   E vremea fluturilor hălăduind prin lunci

                   Mai rodnică  în sfârşit  când se nasc şi prunci.

                  

                                      Autobiografie

 

M-am născut pe strada anului 1942,

bombardată de oameni cu ochii roşii,

îmbrăcaţi în verde

când vara  scotea la porţi moşii,

aruncându-şi mantaua soldăţească şi ploi

luna iunie aducea în ferestre visele femeilor

şi dor,

 mergând nicăieri,aşteptând în pridvor…

 

Mama mi-a pus în straiţă în loc de pâine

visul zilei de mâine,

pe care l-am trăit într-o singură noapte

când ursitoarele jucau pe un lătrat de câine

pe strada unde şcoala intrase în vacanţă

şi paznicul plecase cu cartela

după pâine

legând poarta cu o speranţă…

 

jucării confecţionam din zdrenţe de vise,

ciorapul piciorului desculţ îl făceam minge,

în curtea şcolii cădeau iubiri ucise,

pe dealuri contempla sania

cum în sufletele noastre ninge

cu cântece ruseşti Tania

                                                                 

Al.Florin Țene