de Gheorghe Pârja
Din mijlocul Dunării, Mănăstirea Sfânta Ana de pe
Dealul Moșului, ce domină Orșova și împrejurimile sale, se vede ca o minune a
locului. Este ctitoria celebrului ziarist Pamfil Șeicaru, care a luptat aici,
ca sublocotenent, în Primul Război Mondial. Este o mulțumire adusă lui Dumnezeu
pentru că a scăpat cu viață, după ce a fost îngropat de viu de obuzele germane.
Chiar acolo pe Dealul Moșului. Pentru faptele sale, redutabilul ziarist a fost
distins cu titlul de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul.” Sfântul lăcaș a
fost conceput, în stilul bisericilor de lemn, între anii 1936-1939, pe când
Șeicaru era directorul ziarului „Curentul” și deputat independent în
Parlamentul României.
Ansamblul mănăstiresc are în centru biserica, iar
lateral chiliile. Pictura inițială a fost opera pictorului Ivănescu, care a
folosit vopsele aduse din Spania. Am avut șansa să vizitez în două rânduri
ctitoria lui Pamfil Șeicaru. Cu un prilej, în grupul de călători la Orșova, era
și profesorul meu de jurnalism, Victor Frunză. Acolo, pe Dealul Moșului, a
lansat și volumul său despre Pamfil Șeicaru: „Destinul unui condamnat la moarte.”
În acea atmosferă am aflat soarta jalnică a mănăstirii în vremea primilor
comuniști români, cu serioase valențe bolșevice. Noua putere, de atunci, din
România, a transformat lăcașul în preventoriu TBC, tabără pentru copii, ca bază
turistică. Însuși spațiul bisericii a fost câțiva ani bar, apoi recepție. În
chiliile, în care acum se roagă măicuțele, erau camere de motel. Pe sfânta masă
a altarului era televizorul. Doar catapeteasma de lemn a fost dusă la
Mănăstirea Timișeni. În jurul construcției inițiale, ridicată de ctitor, s-au
ridicat mai multe spații de cazare, chiar un restaurant, clădirea fiind acum în
folosința mănăstirii.
A venit vremea reconstituirii sfântului locaș. Au
urmat ample lucrări de restaurare, refacerea picturii murale, a catapetesmei, iconostaselor
și stranelor. În 1995 s-a deschis muzeul mănăstirii, dedicat ctitorului ei. O
arhivă extrem de folositoare pentru cei care doresc să știe mai multe fapte
despre marele ziarist. Am văzut obiecte care i-au aparținut, cu valoare de
unicat. Inclusiv masca lui mortuară. Pamfil Șeicaru a fost gazetar de mare
faimă, îndrumător de opinie și o personalitate complexă. Spunea adesea: „Să-ți
respecți semnătura ca să te respecte cititorul!” Era un condei cu viziune. În
1939, a fost singurul ziarist român care a afirmat că așa-zisele garanții
militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor
României nu valorează nimic. Anglia să se pregătească de propria ei apărare!, a
scris Șeicaru.
Și a avut dreptate. Credea că, în scrisul înfierbântat
de o viguroasă morală, cititorii noștri se regăsesc și respiră propria lor
revoltă. Pe oamenii politici nu-i urmărim, scria Șeicaru, numai pentru
bufoneria ambițiilor date bezmetic în spectacol, îi urmărim și în răul lor pe
care-l provoacă societății. Amestec de patriotism și conștiință civică,
atacurile lui Șeicaru erau orientate întotdeauna spre un scop terapeutic,
vizând domeniile unde se manifestă răul. Nu a fost un ziarist comod. A tulburat
serios viața politică interbelică cu scrisul lui. Lista cu adversari a fost
mănoasă. A rămas unul dintre părinții presei acide, angajată în dispute
politice de pe pozițiile atacării minciunii, furtului, escrocheriei. A făcut și
avere din presă.
Care are multe interpretări. Cum a fost aprecierea
lui Nicolae Iorga: șantajul și etajul. Dar a lăsat și ctitorii. Cum este
Mănăstirea „Sfânta Ana” (după numele mamei), Palatul ziarului „Curentul” (acum
sediul SRI), dar și Monumentul Victoriei de la Mărășești. A fost un ziarist de
dreapta. Bun negociator. A fost trimis special al Guvernului României, pentru a
tatona poziția principalelor cancelarii europene în preajma războiului. Fiind
vizat de noul traseu al puterii, a plecat din țară în 1944, stabilindu-se în
Spania. A fost condamnat la moarte în contumacie. În 1966, Ceaușescu îl
grațiază. Ca să-i mai tempereze condeiul. A replicat: „Promit atitudine de
sprijin pentru țară, dar nu pentru regim.”
A murit în anul 1980, la Munchen. Premierul Bavariei
l-a omagiat într-un mesaj, declarându-l drept „un patriot român și eminent
ziarist.” A dorit să aibă odihna veșnică în ctitoria din Orșova. Dorința i-a
fost îndeplinită. S-a făcut dreptate pentru Pamfil Șeicaru. Victor Frunză
(profesorul care a făcut disidență în Danemarca) și poetul George Stanca au
scris cărți lămuritoare despre personalitatea acestui Pegas al cuvântului. Este
socotit cel mai mare ziarist din perioada interbelică. Cu verb tăios și o
viziune fără complexe asupra Europei și țării sale. Mănăstirea rămâne o poveste
despre credință, recunoștință și iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu