joi, 25 iulie 2024

Un Pegas al cuvintelor

                                                                de Gheorghe Pârja

Din mijlocul Dunării, Mănăstirea Sfânta Ana de pe Dealul Moșului, ce domină Orșova și împrejurimile sale, se vede ca o minune a locului. Este ctitoria celebrului ziarist Pamfil Șeicaru, care a luptat aici, ca sublocotenent, în Primul Război Mondial. Este o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru că a scăpat cu viață, după ce a fost îngropat de viu de obuzele germane. Chiar acolo pe Dealul Moșului. Pentru faptele sale, redutabilul ziarist a fost distins cu titlul de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul.” Sfântul lăcaș a fost conceput, în stilul bisericilor de lemn, între anii 1936-1939, pe când Șeicaru era directorul ziarului „Curentul” și deputat independent în Parlamentul României.

Ansamblul mănăstiresc are în centru biserica, iar lateral chiliile. Pictura inițială a fost opera pictorului Ivănescu, care a folosit vopsele aduse din Spania. Am avut șansa să vizitez în două rânduri ctitoria lui Pamfil Șeicaru. Cu un prilej, în grupul de călători la Orșova, era și profesorul meu de jurnalism, Victor Frunză. Acolo, pe Dea­lul Moșului, a lansat și volumul său despre Pamfil Șeicaru: „Destinul unui condamnat la moarte.” În acea atmosferă am aflat soarta jalnică a mănăstirii în vremea primilor comuniști români, cu serioase valențe bolșevice. Noua putere, de atunci, din România, a transformat lăcașul în preventoriu TBC, tabără pentru copii, ca bază turistică. Însuși spațiul bisericii a fost câțiva ani bar, apoi recepție. În chiliile, în care acum se roagă măicuțele, erau camere de motel. Pe sfânta masă a altarului era televizorul. Doar catapeteasma de lemn a fost dusă la Mănăstirea Timișeni. În jurul construcției inițiale, ridicată de ctitor, s-au ridicat mai multe spații de cazare, chiar un restaurant, clădirea fiind acum în folosința mănăstirii.

A venit vremea reconstituirii sfântului locaș. Au urmat ample lucrări de restaurare, refacerea picturii murale, a catapetesmei, iconostaselor și stranelor. În 1995 s-a deschis muzeul mănăstirii, dedicat ctitorului ei. O arhivă extrem de folositoare pentru cei care doresc să știe mai multe fapte despre marele ziarist. Am văzut obiecte care i-au aparținut, cu valoare de unicat. Inclusiv masca lui mortuară. Pamfil Șeicaru a fost gazetar de mare faimă, îndrumător de opinie și o personalitate complexă. Spunea adesea: „Să-ți respecți semnătura ca să te respecte cititorul!” Era un condei cu viziune. În 1939, a fost singurul ziarist român care a afirmat că așa-zisele garanții militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorează nimic. Anglia să se pregătească de propria ei apărare!, a scris Șeicaru.

Și a avut dreptate. Credea că, în scrisul înfierbântat de o viguroasă morală, cititorii noștri se regăsesc și respiră propria lor revoltă. Pe oamenii politici nu-i urmărim, scria Șeicaru, numai pentru bufoneria ambițiilor date bezmetic în spectacol, îi urmărim și în răul lor pe care-l provoacă societății. Amestec de patriotism și conștiință civică, atacurile lui Șeicaru erau orientate întotdeauna spre un scop terapeutic, vizând domeniile unde se manifestă răul. Nu a fost un ziarist comod. A tulburat serios viața politică interbelică cu scrisul lui. Lista cu adversari a fost mănoasă. A rămas unul dintre părinții presei acide, angajată în dispute politice de pe pozițiile atacării minciunii, furtului, escrocheriei. A făcut și avere din presă.

Care are multe interpretări. Cum a fost aprecierea lui Nicolae Iorga: șantajul și etajul. Dar a lăsat și ctitorii. Cum este Mănăstirea „Sfânta Ana” (după numele mamei), Palatul ziarului „Curentul” (acum sediul SRI), dar și Monumentul Victoriei de la Mărășești. A fost un ziarist de dreapta. Bun negociator. A fost trimis special al Guvernului României, pentru a tatona poziția principalelor cancelarii europene în preajma războiului. Fiind vizat de noul traseu al puterii, a plecat din țară în 1944, stabilindu-se în Spania. A fost condamnat la moarte în contumacie. În 1966, Ceaușescu îl grațiază. Ca să-i mai tempereze condeiul. A replicat: „Promit atitudine de sprijin pentru țară, dar nu pentru regim.”

A murit în anul 1980, la Munchen. Premierul Bavariei l-a omagiat într-un mesaj, declarându-l drept „un patriot român și eminent ziarist.” A dorit să aibă odihna veșnică în ctitoria din Orșova. Dorința i-a fost îndeplinită. S-a făcut dreptate pentru Pamfil Șeicaru. Victor Frunză (profesorul care a făcut disidență în Danemarca) și poetul George Stanca au scris cărți lămuritoare despre personalitatea acestui Pegas al cuvântului. Este socotit cel mai mare ziarist din perioada interbelică. Cu verb tăios și o viziune fără complexe asupra Europei și țării sale. Mănăstirea rămâne o poveste despre credință, recunoștință și iubire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu