SEMNUL CORNULUI DE CERB

                               

       

 Nuvela „Corn  de vânătoare” este publicată în anul 1971 în revista „Luceafărul” şi continuă să rămână una dintre prozele importante ale lui Alexandru Ivasiuc ( 1933 – 1977). Elaborată în stilul  cronicii faulkneriene, ca o balanţă între politic şi metafizic  în care eroul acceptă voinţa de putere în schimbul vieţii din imaginar.

          Mihai, nobil ereditar de Giuleşti din neamul marilor cnezi de Mara, în dorinţa de putere ajunge cancelar al coroanei şi luptă pentru a se pune capăt „vremurilor tulburi”. Este răs-răs-strănepotul lui Giulea, cel care a trebuit să-şi îngroape mâna tăiată de Bogdan de Vişeu (probabil Bogdan I) care a „ars casa Giuleştenilor şi chiar şi biserica, fără ruşine, ca să-i lase fără icoane şi deci fără Dumnezeu”.

          Giulea este fiul lui Drag, cel care a ajuns mare cneaz pe Mara şi avea ambiţia să ajungă voievod de Maramureş, dar n-a reuşit. Giulea avea pe mâna dreaptă un inel din argint cu semnul cornului de cerb pe el. Urmaşii lui Giulea erau nobili ereditari şi purtau inel de argint cu pecete, deşi nu mai stăpâneau nimic, iar sigiliul nu aveau pe ce să-l aplice. Mihai însă era deosebit de strămoşii săi: vorbea foarte mult şi întreba mereu neavând ce spune. A învăţat carte la mănăstirea din Peri, apoi a învăţat litera latină. O suită de vânătoare trece prin satul său. Din curiozitate vine şi el să o vadă pe Serenisimă care, să-şi aducă aminte de ea, îşi aruncă mănuşa din piele de căprioară şi unul dintre inele. Cuvintele bolborosite de Mihai de Giuleşti  - „Nobilus sum” - în faţa tinerei doamne au trezit ilaritatea anturajului, fapt pe care tânărul nu-l va uita niciodată. Îşi schimbă credinţa şi devine predicator al reformei, apoi castelan de Hust, păstrându-şi titlul de cancelar al Coroanei.

          Organizează o partidă de vânătoare la care sunt invitaţi tânăra contesă de Bezhlen şi bărbatul ei. Mihai pregăteşte în taină un urs pe care-l doseşte în spatele lor supravegheat de un om mut. Apare un cerb cu trei ciute, iar când vânătoarea este în toi i se dă drumul ursului care o ucide pe contesă cât şi pe principe, iar cancelarul, alias Mihai de Giuleşti, omoară fiara ucigaşă. Victimele trebuie conduse cu toată pompa. Sună din corn, se pregătesc două paturi din brad rar de cetini, se aprind torţe deşi e ziuă. Valea Tisei sclipea în depărtare, pădurile erau bătute de un vânt aspru ce le scotea la iveală posomorâta lor frumuseţe.

          Alexandru Ivasiuc se dovedeşte un iscusit creator de atmosferă poetică. Cornul vesteşte sfârşitul partidei de vânătoare: „Cornul  a sunat prelung şi din depărtare i-a  răspuns altul.”

          Formidabila ambiţie de putere a lui Mihai de Giuleşti sfârşeşte printr-o răzbunare vicleană. „Nobilus sum”, spune Mihai de Giuleşti în faţa tinerei doamne. Mihai era „înalt şi slab, cu hainele largi, mai mult ca oricând o funie cu un nod la capăt”. Iată cum apărea satul: „Casele negre de lemn au apărut dintr-o dată pitice, tupilate după garduri şi mici şi fără de culoare păreau şi porţile încrustate cu semnul soarelui”. Văzute de sus, din spinarea cailor imperiali, toate păreau mici şi înfricoşate, fie case, fie porţi. Marii seniori nici nu aveau ochi pentru sat şi oamenii lui. Singurul care se apropie de anturaj este Mihai care provoacă ilaritate - Aprilus, bolunduş, îi zice unul - ridică privirea şi vede că un singur om nu râde în grup. Este comitele de Maramureş şi Ugocea care explică anturajului că Giuleşti este un sat de oameni liberi, nobili, valahi, urmaşii lui Giulea; erau proprietari de munţi golaşi, iar lemnul nu se vindea şi lână avea toată lumea. Reuşeau să facă rost de bani numai prin sabie şi plecau la război. Se înrolau în legiunile străine; unii învăţau o sută de cuvinte de comandă în altă limbă, apoi se înturnau la  casele lor şi la pământurile lor cu răni, iar pe peretele din cheler îşi aşezau sabia, pe jos cizmele din piele, înalte, lăţite deasupra genunchiului pe care, până la bătrâneţe le ungeau cu seu să nu se scorţoşeze. În cheler mirosea a smântână, îşi priveau obiectele până ce se plictiseau, răscoliţi de amintiri. Se culcau sub părul din grădină care rodea fructe mici cu miezul roşu. Unii, de plictiseală, se spânzurau.

          Giuleştenii se trag din  Drag care a fost mare cneaz pe Mara. Vasalii lor erau la Şugatag şi la Deseşti. În veacul al 14-lea, ambiţia lor a fost să ajungă voievozi în Maramureş.

          Mihai n-a plecat să lupte pentru alţii aşa cum au procedat cei din neamul său. El a intrat călugăr într-o mănăstire dominicană, apoi călătoreşte de la o mănăstire la alta. Îşi schimbă credinţa şi devine predicator al credinţei lui Luther. Din părintele Dominic devine emisar secret, ajutor al cancelariilor, sfetnic de taină şi ambasador al unor principi mărunţi.

          Mihai era altfel  decât  cei din neamul său  care purta pecetea cornului de cerb pe inel. Era o chintesenţă a ceea ce n-au reuşit strămoşii săi să fie. El, în loc de arme, foloseşte viclenia şi ştiinţa de carte, un diplomat din neamul Giuleştilor.

          Metamorfozele prin care trece Mihai până să devină părintele Dominic nu ne sunt explicitate de Alexandru Ivasiuc. Ar fi ieşit un roman captivant. Şi nici modul cum trece de la învăţătura cu slovă chirilică la cea latină, nu ne-o povesteşte autorul.  

                                                                               Ştefan JURCĂ