Viaţa indivizilor şi
popoarelor este interesantă şi rodnică, într-un cuvânt activă, atâta timp cât
creează probleme care vizează mai binele (probleme economice, moral-spirituale,
de organizare) şi oferă soluţii ingenioase pentru rezolvarea acestora într-un
timp rezonabil.
Căci a vieţui doar pentru
satisfacerea propriilor pofte şi capricii, care – ştim cu toţii – sunt mult mai
iuţi de picior decât posibilităţile morale şi legale de mulţumire a lor,
înseamnă a trăi în chip egoist pentru trup, nicidecum a exista pentru spiritul
uman şi cosmic.
Dar, în ceea ce priveşte
intensitatea, amploarea şi persistenţa, una sunt problemele individuale şi cu
totul altceva cele comunitare, prin extensie ale poporului din care acesta face
parte, astfel încât – în pofida legăturii intrinseci dintre cele două categorii
de chestiuni (în situaţii de acest gen se pleacă de la particular spre general)
– să se menţină permanentul conflict dătător de progres dintre nevoile prezente
ale individului, care aspiră la istorie, ba chiar la etern, şi nevoile
eminamente istorice ale generalului, care aspiră la rezolvarea celor mai acute
trebuinţe ale prezentului.
Văzând, însă, bătuta pe
loc a României postdecembriste şi paradoxurile cu care necalificaţii noştri
guvernanţi au îndopat-o în ultimul sfert de veac (ţară încă bogată cu tot mai
mulţi oameni aduşi la sapă de lemn, ţară care se războieşte cu conceptul de
corupţie şi unde marii corupţi, mulţi ca frunza şi iarba, se simt mai ceva ca-n
sânul lui Avraam, ţara vorbelor memorabile şi a faptelor execrabile etc.), nu
se poate să nu iei seama atât la resemnarea grosului cetăţenilor, care-şi
justifică obedienţa prin găunoşenia spusei „Numai mai rău să nu fie”, cât şi
deruta unei societăţi care, ameninţată din lăuntru şi din afară, face eforturi
disperate să supravieţuiască doar prin cultivarea a două monstruoase idealuri,
veritabili asasini ai prosperităţii, zâmbetului şi viitorului de pe aceste
meleaguri: tinerii înzestraţi se fac luntre şi punte să plece din ţară (de
florile mărului româna este a doua limbă maternă după engleză în informatica
mondială?!), astfel România tot mai sărăcită contribuind prin hemoragia de
materie cenuşie la îmbogăţirea celor putrezi de bogaţi, iar grosul românilor
rămaşi în ţară (mereu cu gândul la pensia incertă şi de batjocură, ce a luat
locul luminiţei de la capătul tunelului postdecembrist), rabdă cu stoicism
toate greutăţile, umilinţele şi strâmbătăţile inventate de şefi şi cârmuitori,
doar-doar va da bunul Dumnezeu să pună mâna pe ea.
Şi chiar că este un ideal
de neatins această mizeră pensie în comparaţie cu pensiile speciale (a se citi
neruşinate) ale marilor răufăcători porecliţi aleşi, având în vedere faptul că
tot mai mulţi dintre ei îşi dau obştescul sfârşit mai înainte de-a gusta din
amara ei dulceaţă.
Iar cei rămaşi ca prin
minune în viaţă după otrăvirea zi de zi cu alimente chimizate şi medicamente
perfide, trebuie să bea până la fund ba paharul trebuinţelor tot mai mari şi
mai presante (scumpiri, inflaţie, taxe şi impozite), ba pe acela al umilinţelor
cu care-i cinstesc (sic!) lichelele cocoţate la putere, atunci când îşi permit
să-i numească „asistaţi sociali” şi când îi ameninţă că în curând s-ar putea să
nu mai fie bani pentru pensii, când nu trebuie să fii coborât cu hârzobul din
cer ca să-ţi dai seama că banii pentru pensii, sănătate şi ajutor de şomaj nu
numai că sunt ai contribuabilului în urma cotizaţiilor de zeci de ani, că doar
în funcţie de aceste contribuţii se calculează defectuos plăţile făcute de stat
atunci când se impune acest lucru, dar contribuabilului nu i se dă niciodată
socoteală de banii lui, întrucât banii sunt prost administraţi de către toţi
aceia (politruci, miniştri şi funcţionari) care au menirea socială să-i
gospodărească cu maximă pricepere şi responsabilitate.
Dar, cu toate că astea
sunt pe hârtie bugete distincte, guvernanţii României postdecembiste îşi permit
să bage toţi banii contribuabililor în acelaşi coş al nevoilor, aşa că mai la
urmă, adică atunci când nu mai sunt bani pentru pensii sau asistenţă socială,
nelegiuiţii nu sunt traşi la răspundere (corb la corb nu-şi scoate ochii), ci
cel veşnic păgubit este chiar proprietarul banilor, adică mereu umilitul şi
mult prea răbdătorul contribuabil de rând. Căci doar la alde ăştia se pune
problema pensiilor, nu la baştanii cu lefuri la nivelul occidentalilor şi cu
pensii pe măsură.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
2 sept. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu