Pe timp de nesiguranţă, nelinişti şi crize multiple, revine
acum această întrebare, exact aşa cum s-a întâmplat odinioară în cazul
defunctei şi de nimeni jelite Ligi a Naţiunilor. Revine acum pentru că, pe
fond, nu despre problema relevanţei simbolice a unei asemenea organizaţii mai e
vorba. Nici atunci, nici acum. Nu de
nobile idealuri e vorba. Absolut toată lumea este de acord că structura
anunţată mai întâi prin Declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942 şi apoi
statuată prin decizia puterilor învingătoare la Conferinţa de la Ialta. în
1945, a fost necesară la timpul respectiv pentru a marca intenţia de a stabili
o nouă formulă de organizare şi management a relaţiilor internaţionale.
Într-adevăr, cine,
teoretic, s-ar putea opune principiilor nobile prefaţate de Declaraţia ONU
semnată de SUA, Regatul Unit, URSS, China, Australia, Belgia, Canada,
Cehoslovacia, Republica Dominicană, Salvador, Grecia, Guatemala, Haiti,
Honduras, India, Luxemburg, Olanda, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia. Panama,
Polonia, Uniunea sud-africană şi Iugoslavia, preluate din Carta Atlantică din
14 august 1941 şi trecute în formula finală în Carta ONU din 26 iunie 1941?
"Am decis ca, împreună cu aliaţii noştri, să creem, imediat cum va fi
posibil, o organizaţie internaţională pentru salvgardarea păcii şi securităţii.
Credem că o asemenea organizaţie este esenţială pentru împiedicarea producerii
de noi agresiuni şi pentru eliminarea cauzelor politice, economice şi sociale
ale războiului, prin intermediul unei colaborări strănse şi permanente între
toate popoarele paşnice.
Conferinţa de la Ialta, februarie 1945,
comunicatul final, pct.4
Intenţiile iniţiale
sunt ca organizaţia, exprimând voinţa de a intra în era unei păci globale care
să favorizeze implementarea globalizării incipiente, trebuia să asigure: -
favorizare dezvoltării statelor emergente - menţinerea păcii şi securităţii în
lume - dezvoltarea unor relaţii de prietenie şi colaborarere între naţiuni -
realizarea cooperării internaţionale, încurajând toate ţările lumii să respecte
drepturile fundamentale ale omului - să fie un centru unde se armonizează
eforturile naţiunilor şi obiectivele comune. Întrebarea fundamentală este acum
şi cea care generază cele mai mari serii de contestaţii pe plan internaţional:
putem face oare o listă a performaneţelor de succes realizate în acest moment
sub egida enormei structuri organizaţionale pe care o reprezintă Naţiunile
Unite? O asemenea listă este extrem de greu de realizat deoarece, foarte
vizibil, spiritul relaţiilor internaţionale, început în momentul apariţiei ONU
în speranţa că lecţiile cumplite ale Războaielor Mondiale urma să schimbe în
mod radical şi definitiv percepţia naţiunilor în privinţa propriului lor
comportament, generând deci o "mondializare a păcii", se schimbă acum
într-un mod neaşteptat de rapid. În definitiv, ce altceva a fost ideea formării
unei organizaţii precum Naţiunile Unite decât speranţa că, într-un fel sau
altul, de bunăvoie sau din nevoia de a se racorda noilor sisteme relaţionale,
naţiunile vor fi de acord cu o formulă supranaţională de coordonare şi
legislaţie (dar şi intervenţie chiar militară în caz de necesitate), aceasta
presupunând cedări de suveranitate în anumite domenii? Cum poate acest lucru să
mai fie acceptabil în momentul în care logicile naţionale tind din să refuze
globalizarea şi adoptă formule din ce în ce mai vizibile de protecţionism şi
închidere în spaţiul frontierelor naţionale? Care este relevanţa ONU în
gestionarea conflictelor în momentul în care, ca acum, din ce în ce mai puţini
sunt liderii politici care speră că la nivelul organizaţiei, s-ar putea ajunge
la un acord privind trimiterea de "căşti albastre" pentru operaţiuni
de păstrarea, garantarea sau impunerea păcii în zone realmente importante,
Ucraina sau Siria, pentru a lua doar aceste două exemple dramatice ale
impotenţei internaţionale? În consecinţă a scăzut ponderea influenţei reale pe
care, în cazul unor asemenea conflicte, o deţine "Înaltul
Reprezentant" numit de Secretarul General al ONU, personaj care, din
element centra în rezolvarea situaţiei, devine de celel mai multe ori un
observator în cazul crizelor foarte acute şi importante geopolitic Observator
cu adevărat avizat, pline de bune intenţii şi tratat cu onoruluile necesare
rangului diplomatic. Numai că tratativele reale se poartă altundeva şi în alt
format. Sau când, în fine, ONU a fost implicat într-un joc de succes, cum a
fost tratatul privind sectorul nuclear al Iranului, ajunge să vină Donald Trump
să anuleze totul printr-o semnătură... Uitaţi-vă şi la altă zonă, la fel de
dramatică: migranţii ilegali. Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiaţi este un
element exterior, consultativ, de nivel înalt, dar până la urmă ţinut în
exteriorul centrului de decizie al negocierilor între UE şi ţările de
provenienţă al fluxului de refugiaţi sau cu Turcia, cheia din Orientul Apropiat
pentru gestionarea problemei. Apoi, pe un alt plan, continuă procesul de
contestare permanent început din anii '70 a sistemului de "membri permanenţi"
în Consiliul de Securitate, considerat acum negreprezentativ pentru tot ceea ce
înseamnă schimbări demografice şi echilibre reale de putere în lumea actuală.
Schimări atât demografice cât şi de capacităţi militare naţionale. Ceea ce face
ca, spre exemplu, ţări ca Africa de Sud, Germania, Brazilia, Egiptul, India,
Indonezia, Japonia sau Nigeria să dorească de mult timp să devină membri
permanenţi în Consiliul de Securitate. Dar problema cea mai dificilă, în acest
timp al crizelor suprapuse şi constrângerilor economice, este cea a bugetului
uriaş al ONU şi a repartiţiei cotelor-părţi care revin fiecărei naţiuni în
parte. De aici pleacă cel mai recent scandal care, dacă va evolua, ar putea să
pericliteze existenţa însăşi a ONU.
Mai întâi, iată
cifrele oficiale incluse în bugetul general al ONU pentru 2016-2018 privind
principalele ţări contributoare :
SUA - 22%
Japonia - 9,68%
China - 7,921%
Germania - 6,389%
Franţa - 4,859%
Marea Britanie -
4,463%
Brazilia - 3,823%
Federaţia Rusă - 3,088%
Canada - 2,921%
Australia - 2,337%
(România, la nivelul anului 2014, 0,226%)
Dar mai există şi operaţiunile de menţinere a păcii
finanţate tot prin contribuţiile statelor membre care, pentru perioada 1 iulie
2016 - 30 iunie 2017, beneficiază de un buget de aproximativ 7,87 miliarde$. În
2016, principalele 10 ţări contributoare la acest buget au fost: SUA - 28,57%
China - 10,29%
Japonia - 9,68%
Germania - 6,39%
Franţa - 6,31%
Marea Britanie - 5,80%
Federaţia Rusă - 4,01%
Italia - 3,75%
Canada - 2.44%
Spania - 2,44%
(România are o contribuţie financiară care reprezintă
0,0552%)
Prin adiţionarea datelor bugetare, avem un rezultat absolut
limpede şi de neconstestat: se supără americanii, ONU tremură. Pleacă
americanii, cine plăteşte notele de cheltuieli? Întrebare justificată de ceea
ce anunţă colegii de la New York Times care scriu că există un proiect de
decret prin care Preşedintele Trump va ordona reducerea, poate chiar sistarea
contribuţiei financiare atât pentru mai multe agenţii ale ONU cât şi pentru
alte organizaţii internaţionale. Se va
propune, spune proiectul de decret, crearea unui comitet însărcinat cu
determinarea dimensiunii reducerii contribuţiilor financiare respective. În
decret se cere sistarea contribuţiei financiare către oricare dintre agenţiile
ONU sau către alte organizaţii internaţionale care au acordat un statu de
membru plin Autorităţii palestiniene sau OLP (Organizaţia de Eliberare a
Palestinei) sau care susţin programe ce presupun avortul sau, în fine, cele
care contravin sancţiunilor împotriva Iranului sau Coreii de Nord. În celelalte
cazuri, reducerea globală prevăzută ar ajunge la 40%. Asta anunţă un cutremur
major şi o posibilă iminentă problemă structurală care, la limită, ar putea
avea nişte consecinţe spectaculoase. Adică, aşa cum se vorbeşte de mai mulţi
ani în culise, am putea ajunge (poate chiar în urma unui acord global de tip
Summit SUA-Rusia) în momentul în care va începe discuţia deschisă privind
formularea unui alt sistem internaţional de securitate, cu alt tip de garanţii
care să-i asigure o eficienţă şi acoperire realmente mondială. Nu este deloc
imposibil. Discuţiile există, să vedem cum vor fi antrenate sau, dimpotrivă,
eliminate din ecuaţie celelalte mari puteri şi cum se gândesc viitoarele zone
de influenţă, poate urmând aceleaşi criterii (cinice, dar tehnic uşor de
aplicat) folosite în negocierile de la Ialta. Poate exista însă o obiecţie: ca
să se fi ajuns la Acordurile de la Ialta, trebuise ca lumea să ia foc... Se mai
poate? Asta, da, cu siguranţă, căci nesfăşită este capacitatea autodestructivă
a omenirii. P.S. Noi unde ne situăm în această discuţie? Mai uitaţi-vă din nou
la procente şi apoi mai discutăm.
Autor Cristian
UNTEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu