Paula Ecaterina Zăhan – o tânără poetă lăpuşancă prezentă în „Caiete Silvane”

   

       

Paula Zăhan s-a născut în localitatea Preluca Noua, comuna Copalnic Mănăștur și în prezent este elevă în clasa a XII-a la Colegiul  Național ‘’Vasile Lucaciu’’Baia Mare . Talentul și dragostea pentru poezie au determinat-o să participe la diverse concursuri literare, cum este Concursul de poezie din cadrul Festivalului Național de Literatură și Folclor „Armonii de primăvară” de la Vișeu de Sus, unde a fost premiată anul acesta cu locul al III-lea, dar și cu Premiul Centrului Județean Pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș.

Pentru poeziile ei, tânăra poetă Paula Ecaterina Zăhan a primit numeroase aprecieri, ajungând într-un final să debuteze în revista de cultură ‘’ Caiete Silvane ’’, judeţul Sălaj, în numărul apărut pe luna iulie. Este prezentă şi la şedinţele Cenaclului Scriitorilor Maramureş, fapt îmbucurător, fiindcă are ce învăţa de la scriitorii maramureşeni consacraţi care frecventează cenaclul condus de d-na Florica Bud.

Felicitări Paula! Te aşteptăm în continuare! Vă propunem trei poeme semnate de tânăra poetă lăpuşancă:

Singură

M-am adăpat cu propriile-mi lacrimi

Căci am preferat un eu mai sigur.

Nu mai am pe mine decât mâinile ce făuresc,

Căci numai astea mă mai încălzesc acum,

Când nu e iarnă, dar totul e-nghețat… pe dinăuntru.

Nu mai am decât lumina ochilor,

Cu care mă prind de ce apuc real din lumea asta.

Nu mai am pe mine decât eul,

Înconjurat de nimicuri incerte, pământești.

Atunci

La început, pentru mine erai doar un nume

Până ce ai devenit totul

Și m-ai făcut și pe mine un tot.

Mi-am schimbat numele pentru tine,

Însă nu ai știut cât a însemnat.

…Și tot ai plecat.

Deși era prea devreme să dispari,

Era prea târziu să mai repari ceva.

În mine era zgomotul pustietății…

Plânsul durerii…   

               Tu, eu…

Cândva erai o piatră neclintită,

neerodată de atâtea lacrimi ce s-au scurs din ochii unui înger, acum mort.

Acum ești doar o frunză pală,

ondulându-și veșnic dorul fără margini.

Cândva plângeai cu ochii veseli,

nu grei și adânciți în tine.

Acum zâmbești doar prin cuvinte,

Deși nu e, tu zici că-i bine.

Cândva trăiai o clipă-n ani

și te simțeai un veșnic… printre veșnic morți,

Acum respiri trăiri diverse,

dar toate-s goale te sufoci.

Nu vrei să piei, dar parcă nici să fii

și te-amăgești cu verbul „ a trăi” .

Degeaba. Căci tu trăiești doar ca o plantă, inferioară,

pe care zici că soarta calcă.

Respiri un șir de reguli certe,

apoi vomiți amar durerea, ca pe-un microb haotic.

Pe urmă, te străduiești să fii,

deși ai vrea să nu, căci nu ești tu…

                                                                              Gelu Dragoş