Popoarele, ca și oamenii, au un termen de valabilitate. La un om anume termenul e mai mare sau mai mic, depinde de noroc, dar nu prea depășește 70 de ani (activi); la un popor anume nu se știe ce durată are termenul de valabilitate, dar tocmai de aceea e interesant să-l estimăm. Ca să fie și mai interesant, propun să ne concentrăm pe poporul român; nu din vreun motiv științific, că nu-i cu nimic mai breaz ca altele, doar că-i mai la-ndemână.
Cred că anul 2040 ar putea fi momentul de extincție al poporului român, așa cum îl cunoaștem acum. Evident, diavolul stă în detalii, așa că precizez ce vreau să spun prin „așa cum îl cunoaștem acum”.
Actualul popor român este produsul Saltului Înainte dintre anii 1950 – 1980 („cei treizeci de ani djuvarieni”). Iată despre ce este vorba: în urma buchisirii, poate superficiale, poate nu, a cărții lui Neagu Djuvara „Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne” (editura Humanitas, 1995; pentru cârcotași, titlul original este „Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la première moitié du XIXe siècle”, pentru că, da, a scris-o inițial pentru alt public, cu alte așteptări), am înțeles că între 1829 și 1859, românii au făcut „un salt istoric extraordinar”, trecând de la giubea la joben, de la greacă la franceză și de la chirilice la latine (am enumerat schimbările modei, limbii de cultură și alfabetului folosit în acte). Ca puncte de reper, profesorul Djuvara a luat pacea de la Adrianopol (1829) și Unirea cea Mică (1859). Putea lua altele, dar le-a ales pe acestea. De ce?
Nu știu sigur, dar cred că s-a inspirat de la Jean Fourastié, cel care a lansat sintagma „Les Trente Glorieuses” (desemnând, atunci în 1979, perioada dintre sfârșitul războiului și criza petrolului, adică aproximativ 1945 – 1975). Să nu uităm că-n 1979 Neagu Djuvara era încă la muncă în Niamey, mânca pâinea amară a exilului (dublu, în cazul său: exilat politic din România și exilat economic din Franța), se uita la Paris ca la soare, sorbea toată viața culturală pariziană cum ar fi sorbit apă vie, era imposibil să nu se lase contaminat de ideile în vogă. Asta nu ne interesează; bine c-a fost contaminat cu folos!
Bun, deci românii au avut și ei un fel de „trente glorieuses”, între 1829 și 1859. În care li s-a întâmplat ce? În care li s-a întâmplat să se nască, asta li s-a întâmplat. Înainte de această perioadă nu existau pe lume niciun fel de români, existau mai multe populații românofone, fără vreun gând definit, fără niciun proiect comun; populațiile erau conduse de elite turcofone, germanofone, rusofone, maghiarofone, grecofone, printre care se mai aflau, cu chiu cu vai, câțiva „boieri de țară” care mai țineau limba română, plus, evident, clerul. Greco-catolicii și ortodocșii predicau și slujeau în română, ceea ce a contat enorm, la scară istorică, chiar dacă acum ne facem că uităm. Dar când un om, țăran sau târgoveț, era întrebat ce este el, nu răspundea „Român”, pentru că nu știa ce e aia: „Ia, creștin și eu ca tot creștinul”, era răspunsul, deși era dat în limba română.
Bun, din aceste populații complet amorțite politic, în doar 30 de ani apare o țară, care ulterior adună aproape toți românofonii într-un stat (1918). Să zicem că 1918 a fost punctul final al Proiectului Pașoptist (care nu s-a numit niciodată așa), iar dup-aia românii s-au înhămat la un nou proiect, că rămăseseră fără: Proiectul Omului Nou, Al Doilea Salt Înainte. Inițial legionar, apoi comunist, apoi ceaușist, acest al doilea proiect a avut și el un „trente glorieuses” al său, pe care îl plasez cu de la mine putere între 1950 și 1980 (n-au importanță jaloanele temporale, le poate schimba fiecare după gust). În urma succesului extraordinar al celui de-al doilea Salt Înainte, românii produși de pașoptism au devenit altceva, pentru care n-avem încă termen în limbă; să le spunem „neoromâni”.
Prin ce diferă ei de strămoșii lor? Prin multe (eu am găsit 10 diferențe clare, așa la prima strigare, și las bucuria cititorului să găsească câte poftește), dar nu asta e important, ci altceva: raportarea la românitate. Bref: oamenii de dinaintea Primului Salt Înainte nu știau că sunt români și n-aveau mari probleme cu etniile cu care conviețuiau; oamenii dintre Primul Salt Înainte și Al Doilea Salt Înainte (adică 1859 – 1950) știau că sunt români, erau mândri de asta și se raportau inamical la etniile conviețuitoare („Am fost zugrav de case român, domn’ judecător… Dar dac-am văzut că mă omoară concurenţa străinilor [...]”, spune Prevenitul din sceneta „Justiție”, din 1893, a lui Caragiale-tatăl); oamenii de după Al Doilea Salt Înainte (1980 – prezent) știu că sunt români, se rușinează de asta și se raportează admirativ la singura etnie conviețuitoare rămasă („Ungurii… își cunosc interesul, nu ca noi”, anonim, aprilie 2018).
Atenție, că n-am terminat, veninul scorpionului e în coadă. Pe rând, fiecare dintre perdanții Salturilor a perceput noua realitate ca pe o extincție a țării, așa cum o înțelegea clasa din care făcea parte: marii boieri și marii nobili de dinainte de 1829 au continuat să existe până în 1918, dar au fost marginalizați treptat; marii comercianți din Imperiu și din Regat, de pe vremea lui Franz Josef și Carol I, au continuat să existe până în 1948, dar au contat tot mai puțin; marii lideri comuniști de după 1950 au lăsat urme adânci în țesutul social actual, dar și ele vor dispărea în timp. Pentru fiecare dintre aceștia, boieri, negustori, comuniști, sfârșitul României așa cum o știau ei a însemnat o extincție. Nu s-au regăsit în ceea ce a venit după.
Același lucru ne așteaptă și pe noi. Noi, cei născuți între 1950 și 1980, vom conta din ce în ce mai puțin, iar în cele din urmă nu vom mai conta deloc; am estimat acest moment ca fiind anul 2040, și iată de ce: în primul rând, ca să respect regula djuvariană a celor treizeci de ani. În al doilea rând, am ales 2010ca punct de plecare pentru că aderarea la UE (2007) a fost urmată de criză (2009) și n-a prea contat, dar din 2010 încoace schimbarea este rapidă, vizibilă și (probabil) ireversibilă. România, așa cum o știam din copilărie, a încetat să existe, dar refuzăm să acceptăm acest lucru („Pe vremea mea” etc). Generațiile celui de-Al Treilea Salt Înainte sunt deja aici, iar ceea ce urmează va lăsa în urmă tot atâția perdanți ca și dățile trecute, la fel de disperați, la fel de convinși că sfârșitul lor înseamnă sfârșitul lumii (sau, cel puțin, al țării), la fel de dispuși să încerce oprirea evoluției, dacă s-ar putea fără asumarea vreunui risc personal (ceea ce, evident, nu se poate). În al treilea rând, presupun că până în 2040 România va fi devenit, din țară de imigrație, țară de emigrație; toate cele de trebuință sunt aici, lipsesc numai oamenii care să muncească, oamenii care să le pună în mișcare. Ei vor veni. Dar nu vor vorbi românește, evident. O vreme vom continua să vorbim românește între noi și englezește cu ei, doar că nu foarte multă vreme.
Dacă ne imaginăm limba engleză ca pe o vacă ce paște omenirea, atunci pe noi ne putem imagina ca pe niște fire de iarbă ce sunt păscute acum, pe trăitorii între 2010 și 2040 ca pe iarba din rumen (sau burduf), pe cei din 2040 ca pe iarba regurgitată și rumegată, iar pe cei de după 2040 ca pe cea ajunsă deja în cheag, în ultimul stomac al vacii. De unde nu este decât o singură direcție de înaintare.
Cu alte cuvinte, imensul stomac al englezei ne va digera oricum, românofoni sau nu. Întrebarea este în cât timp.
MIHAI BUZEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu