Poeta Iulia Dora Marinescu, despre care am de gând să vă atrag atenția nu este la prima colaborare cu editura ”eCreator” Baia Mare și editorul ei, scriitorul Ioan Romeo Roșiianu, deoarece a publicat în antologiile editate de ”eCreator”:”Luminile copilăriei”, ”Primăvara sentimentelor”, ”Emoții de vară”. De asemenea este la cea de-a treia carte de autor, după ”Psalmi pentru suflet nins”(1998) și ”Te aștept luminând”(1990). Parcurgându-i curriculum vitae observăm că este și o poetă răsfățată cu premii literare dintre care amintim pe cele mai importante: ”Marele premiu al Festivalului național de creație ”Mihai Eminescu”, ediția a 4-a, Premiul I la faza naţională a Concursului de poezie ”Tinere condeie”. De altfel Iulia Dora Marinescu cochetează cu poezia din adolescență, în perioada 1988 – 1990 fiind membră a Cenaclului literar ”Săgetătorul” al liceenilor bucureșteni.
Volumul ”Evadare unde încep îngerii” (interesant
titlu!) are două secțiuni: ”Înapoi în mine” și ”Oglinzi
concave”. Poeta bucureșteană are o poezie cu impact direct asupra
cititorului, un univers bine conturat unde cuvintele sunt materia primă,
prietenele și dușmancele ei, fiindcă poeta Iulia Dora Marinescu cunoaște
puterea cuvintelor, le consideră invizibile, foșnitoare, nepăsătoare, reci,
uneori foarte apropiate sufletului ei, dialogând cu ele exact ca și cu o
persoană: ” Eu
am fost mereu, dar voi nu m-ați văzut./Eu și cuvintele mele/Foșnitoare ca
pădurile de foioase toamna/Lăsând doar vântul să pătrundă prin ele/Și să le
facă armonie de culori…/Eu am fost mereu, dar voi nu m-ați văzut.../Eu și
cuvintele mele săpând piatra până la sânge/Ca sa-i dea nume, viață și
istorie.../Eu am fost mereu, dar voi nu m-ați văzut/Obosiți în trecerea
voastră,/Murind nenăscuți, /Voi și tăcerile voastre aiuritoare/Peste care
cuvintele mele se aștern ca un crivăț purificator”(”Eu am fost mereu”).
Versurile ei sunt pline de forță fiindcă pe
lângă mesajul emoționant ce reiese după lecturarea poeziilor, temele și
motivele alese îți merg la inimă: copilăria, mama, fiica, pietrele,
prieteniile, marea, cerul, luna, anotimpurile, frunza, iarba, destinul,
fragilitatea omului, zborul, Creatorul, oglinda ( simbolul purităţii) visul,
limba strămoșească, România – sunt şi reprezintă un univers poetic vast şi
semnificativ în acelaşi timp.
Pentru poetă, mama reprezintă un univers închis
asemeni unei sfere, fiindcă mama are sufletul cel mai încăpător și este cel mai
sigur loc din lume iar dacă o mamă nu te poate ține de mână o viață întreagă,
din inimă nu-ți mai dă drumul până închide ochii: ” Mama
mea/E o continuare a mâinii mele./Aceeași atingere/Care mângâie cuvintele /Până
le face să plângă…/Mama mea/E o continuare a piciorului meu/Pașii noștri se
împletesc în același umblet /Prin zăpada fierbinte /A gândului…/Mama mea/E o
continuare a lacrimii mele./Ochii noștri sunt gemeni/Și văd aceleași lucruri
/Pe care ceilalți le pot mirosi doar…/Mama mea/E o continuare a nașterii
mele,/O mișcare a mișcării,/O lacrimă a lacrimii /Dintr-un ochi nenăscut încă”
(”Mama mea”).
După iubirea pentru ființa care îți dă viață,
aflăm că poeta a crescut, s-a maturizat, trăiește ”În umbra cuvintelor”: ” Am
crescut mare /La umbra cuvintelor/Dureroase ca planetele lovite de
asteroizi…/Am crescut prin temple părăsite de istoria însăși…/Am crescut mare
încăpățânându-mă să rămân copil /Ca iarba ridicându-se după fiecare tăiere…/Am
crescut mare sub amenințarea armei…/Ca soldații obligați să lupte ca să
trăiască…/Am crescut în tranșeele devenirii/Cu moartea vâjâindu-mi pe la
urechi…/Încăpățânându-mă să apăr instituția fulgului de nea…/Instituția
frunzei…/Instituția aripii rupte…/Iată-mă... mare cât iluzia pătratului visând
să fie sferă…/Duală ca moneda aruncată la noroc…/Și totuși, astăzi, pentru că
îmi este așa de dor.../M-am cocoțat în vârful cetății mele, /Ca să trag cu
praștia în oamenii mari și plictisiți…/Dacă vă e teamă, rămâneți în case!”.
Fiicei Ana îi este dăruită poezia „Cu
ochii mei”, în care fiica este în acelaşi timp dublul său şi o alta, îndrăgită
şi privită cu nostalgie dar şi cu o anumită circumspecţie: „Te-am făcut/Să mă
privești cu ochii mei/Când toate ferestrele lumii vor fi închise.../Te-am făcut
să mă atingi cu degetele mele/Când îmi va fi prea frig /Să mă târăsc până la cel
mai apropiat foc de tabără.../Te-am făcut să-mi vorbești cu buzele mele/Când
tăcerea va fi devenit/Neagră și abisală /Ca un gol total de conștiință.../Te-am
făcut ca să mă bucur/De fiecare regăsire a mea/Când frica de moarte/Va mușca
fără milă din mine.../Ce mama egoistă sunt!”.
Metaforele, ideile filosofice, elementele
biblice abundă, ceea ce dovedesc un autor autentic, cu lecturi serioase la
bază, cu versuri unice care vor rămâne în memoria cititorilor săi. Câteva
exemple din această primă secţiune a volumului ”Evadare unde încep îngerii”:
„Pocneau oglinzile cu zgomot asurzitor,/Și timpul se scurgea din venele lor/În
pământ” („Oglinzi”); „Îți iert palma preschimbată-n pescăruș/Cum coboară lin să
moară în nisipuri./Îți iert gura, prăvălita-n somnul cireșilor./Și apoi
uitată-n cuvinte” („Ochii…”); „Nu mai am timp /Să construiesc
oglinzi pentru toate viețile tale./Abia dacă mai știu/Să respir aerul
păsării…/Să vorbesc cu fostele mele trupuri.../În limba lor, iubirii i se spune
cuvânt” („Nu mai am timp”); „Mă răstignesc în fiecare zi /Cu speranța imbecilă
a învierii/În florile de mac/Pe care le privești indulgent de pe marginea
secundei./Mă ucid cu sânge rece/Ca să renasc în ploaia care îti șterge
nevăzută/Urmele rănilor…” („Să-ţi aminteşti”); „Lumina albului își face
pârtie/Prin sufletul meu./Se prăvălesc cuvinte în zăpadă./Ninge,/Ca și cum o
altă lume,/Decupată în milioane de fulgi,/S-ar coborî, plutitoare, peste noi”
(„Lumina albului”); „Hei, prietene, /Ia o vacanță de-o bătaie de inimă/Și
lasă-mă să duc eu povara asta a imortalității…/Odihnește-ți grumazul pe firul
de iarbă pe care l-am încolțit pentru tine…/Și eu sunt prietenul tău…” („Odă
prietenilor”); „Sunt liberă! Eu cu mine însămi!/Mă am pe mine înainte de
oricine altcineva. /Eu, cu sufletul meu de copil pe care l-am trădat de atâtea
ori! („Liberă”); „Eram plină de muguri grei/Și am observat că toți oamenii/Mă
confundau cu un copac./A venit primăvara - mi-am zis -/Și m-am abandonat
înverzirii /Până la iarna viitoare,/Când voi redeveni eu” („Înverzire”); „Unde
e joaca de-a iubirea și de-a ura, zidirea și prăbușirea castelelor de nisip?/Am
devenit o paranteză care se teme să nu fie deschisă/Și să devină adevăr…”
(„Întrebare sinucigaşă”); „Doamne, Dumnezeule, /Acela care ești în
piatră,/Acela care ești în apă,/Acela care ești în foc,/Acela care ești în
frunza din fața geamului,/Acela care ești în picătura de ploaie lipită pe
retină…/Mulțumesc!” („Frântura de clipă”).
Nu aș putea să trec peste poezia „Limba în care
iubesc” o poezie care aduce un omagiu Limbii lui Eminescu, o poezie Imn, o Odă,
un mod sănătos de a gândi a poetei Iulia Dora Marinescu, un exemplu de urmat de
generaţiile viitoare: „Limba în care iubesc/Are cuvinte rotunde,/Minunat
rostogolite în sânge/Ca luna plină atunci când se lasă privită /De
îndrăgostiți…/Limba în care plâng este ploaie de vară, fulgerătoare, /Care
mătură tot în calea ei lăsându-mă întreagă mie însămi.../Limba în care
aștept/Este clepsidră/În care firele de nisip stau pe loc, înțelepte, /Atunci
când așteptarea se face cuțit lung, cu vârful la o respirație de inima
mea…/Limba în care lupt este curgătoare ca apa,/Mistuind pietrele conștiinței
până la tenebre și mai departe/Acolo unde nu pătrunde decât ancora
salvatoare, ținând țărmul legat de mare./Te vorbesc ca și cum aș respira pentru
ultima dată, /Cale a emoțiilor mele ancestrale, /Ca și cum fiecare cuvânt /Ar
fi ultima formă de exprimare a mea, /În fața vieții și a morții…”.
****************
Şi secţiunea a doua a volumului „”Oglinzi concave” debutează cu versurile unei nostalgice şi sunt dedicate naturii (pentru ea un spectacol sufletesc perpetuu), mamei, prietenilor, iubitului sau memoriei cuiva drag. Întâlnim multă fantezie la poeta Iulia Dora Marinescu, dar şi o sensibilitate moderat depresivă. Poeta discută mereu cu ego-ul şi cu lumea despre viaţă şi moarte, despre efemeritate şi trecerea noastră. În marea majoritate sunt poezii în vers alb, cochetând cu textualizarea iar valoarea lor constau în sintagmele uşor de urmărit, subtilitatea cu care reuşeşte să ne atragă să-i fim părtaşi frământărilor ei.
Scrisul ei este ca o eliberare, ca o spovedanie, este
o descătuşare lirică, o confruntare a propriilor trăiri care potenţează
misterul existenţei noastre într-o lume grăbită, perfidă şi rea. Pentru asta
poeta „se plimbă prin ea”, „păşeşte uşor”, „îi spune poveşti mamei”, face
„sacrificii”, „renunţă la sine”, „se roagă”, „supravieţuieşte”, „are tăcerile
ei”, „are teama de a trăi”, „are tristeţi”, „valsează”, „capitulează” şi totuşi
nu se dă învinsă! Autoarea ştie deja că viaţa e un joc dur iar pentru a fi
învingător ai nevoie de provocări şi experienţe noi, de a nu renunţa niciodată.
Al treilea poem îi este dedicat poetului Leonard
Cohen, unde „cuvintele” sunt cărămizile pe care se poate construi, sunt
asemenea razelor X, pot ajunge şi trece prin orice: „Dați-mi înapoi toate
cuvintele pe care vi le-am spus!/Acelea pe care le-ați servit la un pahar de
vin în singurătate,/Acelea pe care le-ați schingiuit în piața publică,/Acelea
pe care le-ați aruncat după pietre să vorbească,/Acelea pe care le-ați făcut
ziduri împotriva vântului de stele…/Acelea pe care vi le-ați pus pe răni și pe
privire…/Acelea cu care v-ați rugat și înjurat și iubit…/Acelea care v-au fost
busolă și apă și cărare…/Dați-mi-le!/Voi nu mai aveți nevoie de ele. Eu am!”.
Următoarea poezie este tulburătoare de-a
dreptul, este o declaraţie de dragoste de o sinceritate uluitoare pentru
iubitul care nu mai este: „Buna seara, iubitule! /Cum e acolo, la tine, după
atâta timp? /Cu cine vorbești tu când ploile calde de vară aleargă pe trupul
meu zadarnic? /Cu greierii? Cu iarba ? Cu pământul? /Cui zâmbești tu atunci
când eu plâng peste cuvinte? /Știi? Zilele trecute mă gândeam cum ar fi să îți
fac o vizită scurtă/Pentru o cafea și un sărut care să îmi ajungă un veac de
singurătate. /Știu că nu mai ai buze cu care să mă săruți... /Și nici brațe cu
care să mă strângi /Și nici ochi cu care să îmi spui cât sunt de
frumoasă /Dar hei! Știi ceva? Nici eu nu mai am. /Le-am pierdut
cumva…/S-au atrofiat de nesărut, de neprivire, de neatingere…” („Pentru
Radu...”).
În aceeaşi tonalitate este şi următoarea poezie
„Perspectiva liniei orizontale”, când autoarea face o introspecţie a propriilor
stări și dispoziții mentale și emoționale în cazul în care ar fi bolnavă: „Nu
știam cât de interesantă poate fi /Perspectiva liniei orizontale.../Când nu te
mai poți ridica /Vezi lucrurile într-o geometrie a spațiului și timpului /Pe
care doar nisipul o mai știe…/Cerul capătă culoarea albă a tavanului /Pe care
îți desenezi cu ochii inimii și ai minții/Peisaje naive, formule magice,
amintiri…/Neputând merge înainte/Începi să galopezi cu viteză înapoi, spre
tine/Descoperind culori și cuvinte pe care nu le-ai mai spus de mult./Oglinda
imensă din calea căreia ai fugit în tot acest timp/Te țintuiește în faţa ei
Și te ține încleștată, ca să vezi ființele mici pe
care le-ai strivit în drumul „devenirii” tale…/Redevii tu cu fiecare respirație
brutală de adevăr,/Și tot ce speri este că atunci când te vei ridica /Nu vei
redeveni o verticală fără sens…”.
Motivul pietrei îl întâlnim din nou şi în partea
a doua a volumului. Piatra în stare brută ne reprezintă pe noi în stare
instinctuală, dincolo de orice valori etice sau morale. A doua stare, la care
face referire autoarea, este cea lucrată de către Divinitate: „Piatră seacă,
piatră ninsă,/De furtună necuprinsă,/Sunt atâta de amară /Când se
luminează-afară!//Trupul plânge când visează,/Când cu îngerii dansează,/Când cu
lupii se sfâșie,/Când înjură la beție…//Ochii mei cei nenăscuți/Dintre viitoare
frunți/Văd celulele cum dor/Când se-ndrăgostesc și mor.//Aerul blajin îmi
taie/Respirația – văpaie/Și cu zbor de cuci mă-mbată/Încă-o dată și-ncă-o
dată//Până ce-n singurătate/Ți-aud inima cum bate/De blestem și dor să-mi
treacă,/Piatră ninsă, piatră seacă!” („Piatră seacă”).
Impresionează de asemenea prin valoarea lor
intrinsecă poezii precum: „Plimbare prin mine...”, „Porţile copilăriei”,
„Privirea ta...”, „Rămâi...”, „Sacrificiu”, „Spre rugăciune”, Supravieţuire”,
Tristeţea mea”, „Simbioză”. Am să închei această scurtă prezentare cu câteva
versuri din poezia „Revers”, fiindcă despre poezia Iuliei Dora Marinescu se pot
spune „mii de cuvinte”: „Sunt mii de cuvinte între noi…/Aș putea alege dintre
ele /Pe cel peste care am plâns cel mai ades,/Pe cel mai vinovat de
nerostire,/Pe cel mai îndrăzneț și imprudent,/Pe cel care mi-a transformat
nopțile în scrum,/Pe cel care chema ploaia să mă stingă,/Pe cel care te striga
în neștire, /Pe cel care blestema și pe cel care descânta…”.
Citindu-i versurile o să ne facem mai buni cu
noi înşine dar mai ales cu cei din jur, vom preţui mai mult viaţa, cu bune şi
rele, cu bucurii şi tristeţi, cu clipe fericite sau dureroase, cu speranţa
într-o lume mai bună! Felicitări Iulia Dora Marinescu!
Gelu
Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu