Poesis - Vlad BABICIU

 

Anotimp

 

Luna este o pupilă în ochii noștrii,

Soldații apără destinele noastre,

Verile nasc păduri din cenușă,

Nu se mai vede zambetul pe fereastră ,dimineața,

Iarba moare de sete printre flori,

Pe obrazul copacilor curg petale de gheață,

Dragostea este o infimă pată în oceanul de suspine

Iar curg lacrimile tristeții în văzduhul de culori,

Apa de la moară vânează vântul pe înserat

Eu stau cu lucerna în seceră ca să mă doară,

Mirosind iarba nearsă de soare,

Beau apa din troacă iar caii stau la coadă pe pajiști

la apus,

Iarna viscolește fire albe de zăpadă,

Lacrimi tulburi în constelația stelelor,

Fragmente din vise opresc  coșmarul,

Varul  stins pe fântâni vechi de piatră

numără secole,

puritatea apei  prinsă în adâncuri de vant,

vin  vești  de la ploaie

că nu va cădea  fără o recompensă  de la natură

stropii de ploaie parcă stau iar spriiniți de vânt

cade  luna din cer și se oprește sub privirea

frunzelor,

strugurii  cerșesc  soare și vin

fântâni secate de noapte

pe lângă, găsesc un strop de apă și pelin

ierbi uscate de vorbe și blesteme

s-au ascuns veacuri prin poeme

balade noi de la vechi ciobani

lacrimile tale curg ca petalele de crini

raza soarelui mustește în oceanul de vise

lacrima lui Ovidiu îmbătată  în mult vin și mister

macii iși scutură roșul pe câmpii

păpădia își scutură galbenul pe flori

vântul șubrezit prin codrii uitați de timp

zăpezi trecătoare trec prin glasul iernii

pașii neumblați prin naturi vitrege

luna visează întunericul nopții

pădurea umblă în vârfuri printre văi

Monseur lasă să beau vinul din ulcior

Să  fiu frate cu sângele spaniol

Natura gustă  din recolta ei

Calendarele își numără zilele

Vorbele își numără șoaptele

Frigul din frunze descompune seva ei

Pe înserat luna e ucisă de stele

Toamna mânâncă mușchi și licheni

Fantomele aleargă prin castelul Bran

Dracii nu mai joacă în cărti de noroc.

Strugurii strigă in vie,

Bob cu bob,

Dupa vinul domnesc ,

Beciul domnesc

Din pivnitele regilor

Cade ploaia în torenți

Natura e atât de tulbure

De parcă a fost scrisă cu apă.

Timpul

 

 

Scurs-a zborul printre aripi de nori

Timpul este un vânt risipit printre tâmplele noastre

Cu armura de fier ți-ai bătut în cuie norii

Ți-ai făcut poveri printre stele,

Dricul din flori ți-a plimbat moartea prin lume

cuvinte ce se aprind din limbile de foc,

care se sting in tăcerea ploilor,

 am fost atât de obosit

de umbletul prin părul tău femeie,

cu obrazii tăi moi pe care îți alunecau lacrimile reci

de piatră,

am lăsat tinerețea în paharul cu lacrimi ,

lacrimi care le-am vărsat zi și noapte,

și care s-au scurs  prin vorbele tale,

m-a prins bătrânețea cu arma ei puternică fără să știu rostul vieții,

Am mirosit mereu petalele de iris din ochii tăi

Parcă am fost doi nebuni pierduți printre scene de teatru

în stil amatoricesc,

 

 Am fost bolnavi de suflete și aveam mințile uitate pe paturile

spitalelor de nebuni,

Eram prea bolnavi de vise , prea bolnavi de lacrimi,

Ne-am născut din sângele pământului

Ridurile mele au îmbătrânit atat de mult încât am încercat să le șterg

cu puritatea ta,

Parcă am umblat pe trupul nopții și curcubeu ne-a arătat calea ce duce la izvor,

m-am agățat de haina întunericului și m-am îmbrăcat cu ea pană la venirea dimineții,

Am umblat pașii mici ca să nu intru în univesul tău,

Am sărutat trupul tău cu buzele albastre ale mării,

Respirația ta proaspătă a fost lăsată pe valuri ca să spargă porți

și ziduri.

Ochii tăi au fost atat de strălucitori încat soarele a pătruns în ei ,

Am numărat minute,ore ,pană ce timpul s-a grăbit să plece de langă mine,

Foamea ta de cuvinte mi-a dat o saturatie de litere,

Ti-ai închis oceanul de lacrimi sub genele false,

Ai lasat norii să îți acopere sprâncenele si din frunți

ți-ai făcut altare.