1918. Din Săpânța în Cetatea Unirii

                                                         de Gheorghe Pârja

Răsfoind arhiva mea, am dat peste un interviu realizat cu multă vreme în urmă cu un participant la Marea Adunare de la Alba Iulia. Era vremea când străbăteam drumurile și așezările Maramureșului în căutare de subiecte de presă. Așa am ajuns în comuna Săpânța, unde l-am întâlnit pe țăranul Gheorghe Pop–Chitru. Era în luna noiembrie 1983, când se împlineau 65 de ani de la Marea Unire. Am simțit nevoia să reiau acea lecție de istorie trăită. Și acum tresar și cred că a fost un privilegiu să stau de vorbă cu un martor al marelui eveniment de la 1 Decembrie 1918.

Îmi aduc aminte că drumul mi-a fost netezit de prietenul Mihai Dăncuș, pe atunci director al Muzeului Maramureșean din Sighetul Marmației. Ei, participanții la marele eveniment, au trecut în istorie. Pe vremea aceea mai puteam întâlni bărbați care au îmbrăcat haina unionistă, cu semnul tricolor în dreptul inimii, care au ascultat clopotul reîntregirii neamului în Cetatea Unirii. Printre cei peste 100 000 de participanți la istorica Adunare de la Alba Iulia s-a numărat și Gheorghe Pop-Chitru. Așadar, în urmă cu patru decenii, am bătut în poarta de la casa cu numărul 770. Împlinise 96 de ani. L-am aflat lucrând în grădină. Ce-i drept până a ajunge la poarta omului mi-am făcut un calcul al prudenței pentru vârsta venerabilă, pentru dialogul pe care urma să-l am.

Prejudecata mea s-a dovedit inutilă din clipa în care i-am dat binețe. Mă aflam în fața unui bărbat care purta cu demnitate istoria pe umeri, el însuși fiind purtător de istorie, ager pentru anii lui, cu părul negru ca pana corbului. Nici nu-mi dau răgaz să mă mir, mai mult admiram bărbatul care vorbea coerent despre cele mai mici detalii ale vieții. Intrăm în casa înconjurată cu porumb împletit, o casă tipic maramureșeană, cu două camere și tindă, pe care el, omul din fața mea, o făcuse la începutul veacului trecut. Ne luăm cu vorba, dar nu uit pentru ce l-am căutat. Așa că întrebările mele se îndreaptă spre participarea lui la Marea Unire. Am păstrat pe cât se poate vorba lui.

– Uncheșu Gheorghe, dumneata ești născut în anul 1887, aici în Săpânța. Când ai fost la Alba Iulia aveai 31 de ani. Cum îți mai aduci aminte de zilele acelea de dinainte de a pleca la Alba Iulia?

– Stai puțin, nepoate. Îs născut în anul 1887, cum bine ai aflat, în luna martie, ziua de 18. Asta nu uit că-i ziua în care am venit pe lume, nici luna nu o uit, că-i o lună bună, că se îndeamnă cu bine. Până să ajung la Alba Iulia trebuie să-ți mai spun câteva lucruri care s-au petrecut în viața mea. Am făcut prima bătaie – Primul Război Mondial – și am cătunit la Sarajevo, acolo unde l-au împușcat pe Ferdinand, și am slujit în regimentul 5. Eu am lăsat acasă, în Săpânța, doi prunci, un fecior și o fată, și o nevastă, care îmi purta de grijă. Așa că am vrut să mă trag mai spre casă. Am rezolvat cumva și am venit la Satu Mare. Aici m-a prins începutul războiului, pe care l-am făcut aproape tot. Știu că nu era gata bătaia și m-am întors la Săpânța. Și m-am apucat de lucru.

– Acum putem vorbi despre zilele acelea istorice dinainte de a pleca la Alba Iulia…

– Cum să nu! Dar nu au fost numai zile, că, după câte știu eu, au fost săptămâni. Dar să-ți spun cum a fost. Am fost chemați mai mulți bărbați, într-o bună zi, în sat, de preotul Simeon Balea, care ne-a spus: „Măi, care sunteți mai oameni, mai în putere, haideți să facem ordine în sat”. Așa am făcut Garda Națională Sătească din Săpânța, din vreo douăzeci de oameni la început. Erau cei cu armata făcută. Apoi am fost mai mulți. Tot atunci s-a făcut și Consiliul național sătesc, care-l avea președinte pe preotul Simeon Balea și un suflet de mare patriot, învățătorul Ion Bilțiu-Dăncuș, care ne-a spus că va trebui să plece din fiecare sat câte o delegație la Alba Iulia, unde să ne arătăm voința că vrem să ne unim cu Țara.

– Povestește-mi, din câte îți aduci aminte, cum a fost drumul până în Cetatea Unirii?

– Când a sosit vremea plecării la Alba Iulia, știu că, de la noi din sat, au plecat vreo 15 oameni. Au vrut veni mai mulți, dar ni s-a spus că asta a fost învoiala. Până în Baia Mare am mers pe jos, pe la Piatra Săpânții, Pleșca, Izvoare și am coborât pe Valea Neagră în Baia Mare. De aici am plecat cu trenul. Un mărfar. Dar am mers! Eu stăteam tot timpul cu un prieten de-al meu, Pop Dumitru-Toduț, cu care tot grăiam ba de una, ba de alta. Trenul era înstruțat cu crengi de brad, toți aveam semnul tricolorului românesc. Era tare multă lume, dar și tare multă ordine era.

– Dacă ați ajuns la Alba Iulia ce ați făcut?

– Dacă am ajuns acolo am mers pe Câmpul lui Horea. Măi, atâta lume n-am văzut de când m-o făcut mama! Dar nici după aceea. Au venit oameni din toată țara! Veneau de pe front soldații și ofițerii, cu tricolorul, oameni din satele țării. Cântau și jucau. Atunci am văzut o mare bucurie românească, o voie bună fără margini. Am ascultat vorbitorii. Pe Vasile Goldiș, Aurel Pop, Ștefan Cicio-Pop. L-am văzut pe George Pop de Băsești, era bătrân și lumea ținea tare mult la el. Cu Vasile Goldiș am dat de câteva ori mâna, și am stat de poveste cum stau cu dumăta. Am stat acolo vreo trei zile. Am dormit prin sate, pe la oameni. Eu am stat la unul pe care-l chema Pop, ca pe mine. Ne-am făcut prieteni pe viață. Vreau să spun că ziua aceea mare și fără asemănare nu o pot uita. După 65 de ani o văd limpede ca lumina cerului. Când s-a știut că suntem una cu România s-au cântat cântece patriotice. Of, că tare era nevoie de tricolor! (Aici Gheorghe Pop-Chitru cântă, recită versuri și lăcrimează).

– După ce v-ați întors acasă din Cetatea Unirii, ce trebuia să faceți?

– Până la urmă, am ajuns acasă. Apoi am fost trimiși prin sate să răspândim vestea. Era iarnă și am fost prin șeză­tori, să le spunem oamenilor ce am văzut la Alba Iulia cu ochii noștri. Când a venit armata română în Maramureș, am mers să o întâmpinăm. În frunte cu cei care am fost la Alba Iulia. Era omăt cam de un lat de mână și am luat-o peste păduri și ne-am întâlnit cu ostașii români la Ferești. Generalul Moșoiu era în frunte. A fost o bucurie mare, că ar trebui să stăm mult de vorbă să le pot povesti pe toate.

Ne-am oprit aici cu povestea despre Adunarea de la Alba Iulia. Am depănat multe întâmplări din viața satului. A fost un bun gospodar. Îmi spune că sărac este acela care nu lucrează. M-a condus până la poartă având o furcă în mână. După atâta vreme de la acea întâlnire cu semnificații profunde pentru viața mea, mai rămân dator acelei lecții de istorie, pe care mi-a predat-o un țăran nobil din Săpânța Maramureșului. Atunci i-am făcut o fotografie, care a devenit mărturie pentru expoziții și cărți din Maramureș și din țară.

Am reluat acest dialog după patru decenii tocmai pentru a ne aduce aminte cum și cine a făcut marea istorie. Oamenii luminați, dar mai ales poporul de la orașe și sate. Cum a fost și Gheorghe Pop-Chitru, din Săpânța.