Privind peste umărul lui 2024
„Cum s-o fi dus și anul acesta, cine poate ști? Poate a fost doar un gând fugar, furat clipelor care s-au dus fără mine, purtându-mă parcă pe deasupra lucrurilor. Datorită lor, pot să privesc detașat, senin și, recunosc, cu o formă de mulțumire-uimire-bucurie-credință-speranță. Toate deodată cuprinse într-un cuvânt care nu s-a inventat. Sau...s-o fi inventat și s-o fi chemând fericire? Cine poate ști?
Am plâns de fericire de multe ori în acest an și-am simțit că fericirea te poate agăța de nori și te poate purta pe deasupra lucrurilor, a lumii, ca pe un zmeu colorat, mai ușor decât aerul, mai suav decât fluturii.
Am simțit că, de acolo de unde crezi că nu mai este... încă mai ai, încă mai există energie, putere, pas și gest cu care te poți reinventa în fiecare zi, ca să mai treci o punte, să mai spargi o piatră, să mai urci un munte.
Într-o perioadă în care părerologia a explodat, în care politica scoate umori din adâncurile cele mai întunecate ale ființei și frânge prietenii, am tăcut mai mult ca de obicei... dintr-o politețe, recunosc, greu ținută în frâu. Deși, ah, ce-mi mai venea să dau cu barda! N-am prea dat, dar asta nu înseamnă că mi-am îngropat armele...
Am văzut că prietenia, dac-o fi fost prietenie (eu așa am crezut...) se poate măsura în arginți. A fost una dintre durerile resimțite aproape fizic în acest an.
Am văzut că femeile care duc și pot sunt taxate pentru că pot și duc. Am simțit misoginismul și asta m-a făcut să fiu al naibii de mândră de atu-urile mele muierești. De atu-urile noastre, doamnelor!
Am văzut ură ori dragoste în priviri și le-am secerat ori le-am deschis rădăcina porții. Am încheiat istorii, am continuat povești și am început gânduri.
Am îmbrățișat oameni. Mulți. Cu brațele și cu inima. Și-am nedormit nopți de uimire, de tristețe, de furie, de teamă, de fericire.
S-au legat prietenii fundamentale cu oameni pe care parcă-i știam de-o viață. De fapt, de-o viață erau acolo, de-o viață ne știam și ne înțelegeam, doar că n-apucaserăm să ne întâlnim.
Și, Doamne, mi-am ținut în brațe primul copil: cartea mea, ca o fată pe care mi-o doream de mult, timidă, cu privire adâncă, o copilă care nu știe încă dacă să fie civilizată sau să rămână sălbatică, acolo, acasă, pe Coasta Popii și pe Dâmburii Berinței.
Am simțit început de sămânță de gust al succesului și asta m-a îmbătat și m-a speriat deopotrivă, ca și cum aș ține în mână un glob din sticlă fierbinte. Din această pricină, am înaintat doar cu băgare de seamă și m-am obligat să stau pe loc, să privesc în oglindă și să o cred.
Am simțit puterea zâmbetului care-mi sapă-n colțul chipului o rădăcină de unde nimic nu-l poate sminti. Ce poate zâmbetul să facă? Totul! Să râdă, să calce-n picioare, să oblojească răni, să pună la zid, să strângă la piept, să lupte până la sânge. Cum? De ce? Simplu: pentru că eu sunt zâmbetul meu.
Au trecut toate ca și cum așa ar fi trebuit să fie. Pentru că așa a trebuit să fie. Și, Doamne, aceasta e viața și nimic nu poate fi mai măreț!
Ce simt acum? Că mintea, inima, rațiunea, iubirea, prietenia, condeiul rămân la locul lor, că nimic nu se petrece din întâmplare, că hazardul tot calcul divin se cheamă...”.
Dana GAGNIUC BUZURA, manager NORD LITERAR
LA MULTI ANI!
RăspundețiȘtergere