Ca
lucrurile să fie cât se poate de clare, încep prezentul articol cu precizarea
că dicționarele de-acuma (fizice și
virtual-googliste) nu conțin termenul suveranist! Însă, din postările
internautice și din mult prea frecventele dezbateri tembelizate (mă rog, unii le spun televizate) pe această inepuizabilă temă, lesne se deduce că
respectiva făcătură lingvistică a fost scoasă cu forcepsul politic al
prezentului din pântecele suveranității,
care este astfel explicată de dicționare (ex. Dicționar de neologisme, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1978): caracterul, situația, starea a ceea ce este suveran;
putere supremă, independență a unui stat în relațiile internaționale.
Îndeosebi
a doua conotație („independența unui
stat în relațiile internaționale”) este atât de mult îndrăgită de partidele
extremiste, poreclite suveraniste (la noi, auriștii, potiștii și rezerviștii
militaro-securiști cu pretenții hiperpatriotice, adică toți aceia care stau –
la vedere sau ascunși – în spatele necalificatului guru politic Călin
Georgescu), încât puțin le pasă, ori poate sunt incapabili să înțeleagă că
sfidătoarele lor narațiuni și acțiuni anticomunitare (UE, NATO) nu vor genera
nicicând suveranismul la care visează (restaurația legionarismului în trup și
spirit, redobândirea teritoriilor românești după „dispariția” Ucrainei, omul și
pogonul, un leu litrul de benzină ș.a.m.d.), ci doar un haotic și
contraproductiv izolaționism.
Or, după
trei ani de război, tocmai alde ăștia refuză să vadă, pesemne pentru faptul că
sunt prea proputiniști (urmașii fioroșilor staliniști indigeni din perioada
bolșevizării României), cum că însăși marea Rusie, în pofida puterii ei nucleare
și a enormelor sale resurse, de-abia mai face față presiunilor interne (grele
pierderi umane și materiale, nemulțumirea crescândă a elitei și a rușilor de rând,
inflație galopantă) și celor externe (sancțiuni politico-economice, active
înghețate, excluderea din toate reuniunile, inclusiv din competițiile
sportive). Prin urmare, înclin să cred că Rusia așteaptă cu nerăbdare ca Donald
Trump să înceapă, neaparat cu participarea Ucrainei și Uniunii Europene,
negocierile de pace (desigur, pe moment nerenunțând la trufia hegemonică și la
teritoriile ucrainene ocupate), mizând inclusiv pe faptul că nu numai China,
aliatul conjunctural întru construirea noii arhitecturi geopolitice a lumii, nu
dorește slăbirea ei peste măsură, dar nici Statele Unite și eventualii aliați
ai administrației trumpiste nu urmăresc ca acest colos cu picioare de lut, mai
ales în urma epuizării economice și dezmembrării politico-teritoriale, să nu-și
mai poată îndeplini rolul secular de cordon de siguranță al europenilor, prin
zădărnicirea tentativelor migraționisto-expansioniste ale rasei galbene spre
vest.
Astfel
stând lucrurile în prezent cu Rusia, țara nucleară cea mai întinsă și poate cu
cele mai însemnate bogății ale subsolului, nu e greu de înțeles cam care ar fi
destinul României (țară medie ca întindere, însă mică din punct de vedere
demografic și economico-militar) după renegocierea tratatelor și stupida ei ieșire
atât din Uniunea Europeană, cât și din NATO...
Din
fericire pentru atâția români vrednici și cu scaun la cap, din următoarele
motive, zic eu, nu se va întâmpla așa ceva (cel puțin în viitorul apropiat);
(1) Dacă majoritatea britanicilor, cu redutabilul lor potențial
economico-financiar și de imagine internațională (regatul face parte din G7 – grupul
celor șapte țări hiperindustrializate), acuma regretă ieșirea pripită din UE,
deși păstrează șansa revenirii printr-un referendum în sens invers, România nu
doar că n-are o economie dezvoltată (totuși, PIB-ul ei a crescut spectaculos
de-abia după anevoioasa și îndelungata ei integrare!), dar – după ieșirea din
cele două conglomerate supranaționale – ar pierde orice șansă de reîntoarcere;
(2) Prin scutul antirachetă de la Deveselu și baza militară de la Mihail
Kogălniceanu (cea mai mare bază NATO din Europa), România acceptabil securizată
a devenit avanpostul militar din flancul sud-estic al organizației; (3)
Suveranismul nu decurge din autarhism și/sau aventurism politico-ideologic, ci
este logicul rezultat al relațiilor internaționale de prim rang (axa
Bruxelles-Washington în cazul nostru) și al progresului prin judicioase
investiții proprii și străine.
Ignorând
toate aceste argumente ale stabilității în general, ale transferului puterii
prezidențiale (atâtea câte permite imprecisa Constituție iorgovaniană) de la
demisionarul Klaus Iohannis la interimarul Ilie Bolojan, așa-zișii suveraniști,
care susțin că ei l-au silit pe sas să plece (nu cumva, pe lângă consistentele
avantaje materiale, acestuia i s-a făcut lehamite de atâtea insulte și
proteste?!), doresc – prin moțiunea de cenzură împotriva guvernului și
solicitarea de schimbare a președinților celor două camere – să facă acele
jocuri politice, savurate de nemintoșii lor adepți, de unde la o adică se
alimentează haosul. Păi, la naiba, țara asta poate fi lăsată pe mâna unor
zurbagii de teapa fostului ultraș (l-am numit pe George Simion) și a unor
dubioase formațiuni politice, fără programe temeinice de guvernare și fără
audiență la cele mai importante cancelarii ale lumii?
Sunt
curios cam ce-ar spune prietenii și cunoștințele, care acuma încearcă să mă
convingă că partidele suveraniste au totuși oameni valoroși (dacă este așa, de
ce nu-și schimbă liderii de haram?), despre următoarea triadă cârmuitoare:
președinte Călin Georgescu, premier George Simion, ministreasă (la Justiție sau
Externe) Diana Șoșoacă...
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
13 feb. 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu