Sub Ghilotina lui Caragiale. România, condamnată la starea de mahala

Revăzând filmul De ce trag clopotele, Mitică? (1990) al lui Lucian Pintilie, mi s-a confirmat opinia despre Caragiale exprimată în Istoria literaturii neînregimentate, unde am arătat, într-un amplu studiu (Spațiul limitrof), că marele comediograf este Ghilotina teatrului și filmului românesc. Și nu numai, fiindcă amprenta pe care și-a pus-o el asupra României timpului său s-a extins asupra societății românești, în spațiu și timp, de la sfârșitul secolului XIX și până azi. A ajuns să se spună, „păi, uite, situația asta e ca în Caragiale”.

Expresia „ca în Caragiale” este pecetea fatală asupra lumii în care trăim. Mai mult, realitatea s-a dovedit mai ceva decât în comediile lui Caragiale. Ce se întâmplă azi pe scena politică, de pildă, ne face să zicem că „e mai ceva decât în Caragiale”. Mai bine a prins-o Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică, unde apar personaje ca Struțocămila, așa cum l-am văzut eu azi pe Șoșolacu, o combinație între o balenă și un hipopotam.

Fără să exagerez, Caragiale a condamnat România, parcă pe veci, la o existență de mahala apocaliptică. Dar Caragiale este un caz. Amprenta genială pe care a pus-o el asupra Românei este una dâmbovițeană, ea nu este valabilă și în Ardeal. Ia-i berăriile și pe Miticii din ea, și ai terminat-o! Ani de zile am fost invitat la Festivalul de teatru de la Sibiu și nu am văzut acolo montându-se Caragiale.  Ba chiar directorul teatrului, actorul Virgil Flonda, spunea că nu vrea să audă de răgățeni, că tot ce se întâmplă acolo, în lumea lui Caragiale, e sub demnitatea sibienilor.  Sigur, nu am văzut montări Caragiale nici în Maramureș, deși cred că la Baia Mare au fost. Ca și la Timișoara. Dar rarități. Grosul montărilor s-a petrecut la București, Ploiești, Craiova și alte câteva localități din apropiere.

Și nu a fost montare în care să nu se aplice paranoia lui Caragiale din expresia „Simț enorm și văz monstruos”. Această expresie este emisă în povestirea Grand Hôtel „Victoria Română” și exprimă spaima de gândacii care l-au năpădit pe eroul povestirii. Această expresie a devenit poetica lui Caragiale, care în alți termeni se traduce prin cuvântul exagerațiune.  Pecetea pe care o pune autorul asupra societății românești este o exagerațiune.  Tot ce fac și spun personajele din O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D’ale carnavalului, Conu Leonida față cu reacțiunea, Năpasta și altele, din prozele lui în special, sunt exagerări ale unor fapte reale. Însă Caragiale, trebuie să spunem, a exagerat cu măsură, fiindcă el și-a construit piesele ca un clasicist. Cât de alienat pare Agamiță Dandanache, el are o logică riguroasă în tot ceea ce face. Și Trahanache și toate personajele nu ies din rigoarea literară, care ne face să spunem despre aceste scrieri că sunt capodopere.

Dacă lucrurile se opreau aici, era ceva firesc. Dar posteritatea a dus acest firesc la un firesc de gradul 2, 3, 4… adică la exagerarea exagerațiunii. Toate montările pe care le-am văzut nu au mai fost fidele cu autorul, fidelitatea s-a păstrat numai la lectura pieselor, dar pe scenă, ele au luat foc. Nu am văzut spectacol după Caragiale să nu ducă exagerarea din text la absurd. Nu pot uita montarea lui Liviu Ciulei a piesei O scrisoare pierdută, la „Bulandra”, unde, la petrecerea finală, se făceau pe scenă mici la grătar, iar mirosul de ars se ducea cu fumul în sală, făcându-le poftă spectatorilor care îi vedeau pe actori cum se înfruptă din mititei. Cui nu-i era poftă după patru ore de reprezentație!? La fel montarea lui Pintilie după D’ale Carnavalului, model de exagerare a exagerațiunii. Imaginația funcționează numai pe această arie, ca și cum e o performanță să exagerezi cât mai mult! La asta a ajuns arta, să se concureze între ele exagerațiunile? Ia să vedem cine exagerează mai tare?!

Iar filmul lui Pintilie este de-a dreptul crazy, o lume nebună scoasă din țâțâni. Nu e suficient că lumea e nebună, mai trebuia să să fie exagerată și nebunia. Iar actorii, în frunte cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, joacă genial. Filmul a concentrat cei mai buni actori pe care îi avea teatrul românesc la acea oră. Ei sunt un aluat perfect, care e amestecat de Pintilie dincolo de granițele normalului, ale percepției, adică un astfel de spectacol nu poate fi perceput, cred că acest teatru filmat nu are spectatori, spectatorul normal este exclus din ecuație. Cui se adresează el? Cărui fel de spectator? Nebunilor? Proștilor? Pintilie a ajuns la performanța să experimenteze exagerarea! Filmul lui e teatru filmat,  sunt câteva locații și actorii joacă exact ca pe scenă, cu gesturi teatrale, se fugăresc și călăresc unii pe alții în delir, în diferite ipostaze și costume. De, suntem la un bal mascat!

Absurditatea e cu atât mai mare cu cât nu știm ce condamnă Pintilie în viziunea lui de mahala? Se face caz că filmul a fost interzis în regimul trecut. De ce? Pe criterii politice? Se zice că pe cenzori i-a deranjat o replică a personajului Demagogul din Baia de aburi, că Rusia e o țară tiranică și că tot el i-a încurajat pe cheflii, pe cei de la balul mascat, să iasă în stradă, să protesteze împotriva guvernului! Și Pintilie nu a vrut să renunțe la aceste replici. Oricum, secvența De la baia de aburi este sinistră, fără nici un efect estetic, dimpotrivă, ceva mai inestetic nu s-a văzut. Păi tocmai acest lucru îl cultivă Pintilie în toate filmele sale, inesteticul și lubricul grosier (vezi scena din Niki Ardelean).

Politica inesteticului – vânează numai realități vulgare, oribile, ca burțile și organele sexuale, lângă șobolani mari și negri, la baia comunală, admirația organelor sexuale și pipăirea lor de către admiratoarea lui Niki Ardelean, mizeriile de nedescris din spitale în Balanța și mediul obscen în care trăiesc personajele, minerii, care se dedau la violuri etc. N-o fi oare nimic frumos în lumea asta? Totul e numai „bricabrac”, cum sună titlul unei cărți autobiografice, în care autorul declară că e o carte fără nici un scop, o brambureală,  o babardeală, cum  avea să spun un emul al său din generația școlită de Pinilie, când a primit în dar un studio de filme la Ministerul Culturii. Iar elevii i-au furat ideile și l-au plagiat (cazul Puiu). Până și florile sunt urâte în această mahala a contrafacerii, în acest univers inestetic. Căutați ceva pozitiv în filmele lui Pintilie. Totul duce la „Terminus Paradis”, o altă pagină de rușine din viața oamenilor de rând și a soldaților! Vedeți vreo soluție? Vreo evadare umană? Dar nimeni nu spune adevărul, nimeni nu te crede, fiindcă mitul Pintilie bate realitatea, e mai tare ca moartea! Exact această poetică a inesteticului au preluat-o tinerii Noului Val, care se bat care să fie mai teribilist în efecte atipice și inestetice.  De ce se întâmplă toate acestea? Fiindcă acești autori proslăviți sunt lipsiți de utopie, adică de viziune. Lucian Pintilie este un caz distopic. Numai așa poate fi el înțeles și explicat.

De ce trag clopotele, Mitică?, trebuie ancorat la capitolul filme experimentale. Sau la ceea ce am numi film noir românesc. Dacă totul e negru, și râdem colorat de urâțenie, nu înseamnă că e un film politic, cine poate lua în serios o astfel de manifestație filmată? Cenzura a funcționat pe criterii estetice, categoric, fiindcă filmul este expresia unei schizofrenii.  Pe Caragiale îl mai poți înțelege, el a fotografiat cu măsură (=cu mult umor) epoca în care a trăit. Dar Pintilie nu are nici o măsură. El pare că intră în ecuația lui Antonescu, care a spus: „Vrem Basarabia, dar fără basarabeni”, Pintilie fiind născut în Bugeac (Ucraina de azi). Când a venit din exil (Franța, Serbia), unde nu i s-a permis așa ceva, și-a defulat aici voma, pe țara care nu l-a înțeles. L-a înțeles numai Doamna Teatrului, Clody Berthola, care a spus: „M-a atras la el nebunia lui și golănia sa plină de spiritualitate”. După cum arată filmul său, nu e exclus ca el să fi urât România! Ca și Caragiale, cu rădăcini din Fanar. Nu a terminat niciodată liceul, a avut un epocal proces de plagiat și zeci de procese pentru bani (moștenirea). Amator de amor la bina, negustor, berar, cu ambâțul să ajungă politician, n-a ajuns, fiindcă nu se făceau pe atunci parlamentari cu plicul ca acum, altfel ajungea. Azi s-ar fi aflat la braț cu Gigi latifundiarul și cu Șoșolacu, să-i ia dracu!

Caragiale nu este Eminescu, adică nu este un vizionar. El a fotografiat lumea în care a trăit. Nu a fost capabil să evadeze din ea. Iar când a emigrat la Berlin, murea de dorul de țară. Fiindcă acolo nu se mai întâlnea cu Miticii dâmbovițeni. Dar s-a întâlnit cu amanta lui, Cella, în brațele căreia a și murit!  Este un autor reprezentativ pentru Lumea I.  Opera lui nu ne spune nimic, nicăieri, despre Lumea II, lumea în care am vrea să trăim. Caragiale nu are vizionarismul lui Eminescu din Archaeus, Geniu Pustiu, Rugăciunea unui dac, Scrisorile, Demonism și alte scrieri care îi definesc utopia. Nu mai vorbesc de Dodecameronul dramatic, care, dacă era terminat, ar fi fost un cu totul alt model pentru societatea românească. Societatea românească  a urmat modelul Caragiale, nu modelul Eminescu.

De aceea s-a ajuns la această înfundătură în care trăim. Caragiale i-a imitat pe Gogol și Cehov și Agamiță Dandanache vine de la centru exact ca revizorul și încurcă toate socotelile fruntașilor urbei. Așa se întâmplă și acum. Un revizor, pe nume Georgescu, a fost anunțat că vine în societatea românească de azi. Și a venit. Și a început să facă revizii. Și s-a dat totul peste cap. Și așa era o societate cu cracii sus, acum a ajuns să se rotească amețitor, ca o morișcă. De la o oră la alta suntem bombardați cu alte știri bombă. România a ajuns la o stare interimară, fără președinte, fără nici un fel de guvernare. La guvernare e Șoșolacu, adică haosul. Nici un cap limpede, nimeni nu mai e capabil să răspundă la întrebarea De ce trag clopotele, Mitică?

Trăim exagerarea exagerațiunii. Caragiale însuși e înspăimântat, fiindcă el a exagerat cu măsură, nu-și imagina ca exagerarea politică să ajungă la disperare. Țara e scăpată de sub control. La piesele lui Caragiale râzi, apare un râs sănătos, dar aici, în comedia politică de azi, nimeni nu mai râde, e o hâhâială generală, ca Hâhâitul Băse, care a fost incapabil să conducă țara, acum dă lecții la toți, hâhâind ca o vedenie, ca un spectru de groază. Râsul îngheață, se transformă în spaimă.

Nu vreau să exagerez, dar și eu am început să simț enorm și să văz monstruos.

Dar când încep să-mi scriu gândurile, totul se calmează, intră în normal, apare rațiunea. Și încep să mă întreb: Cum, chiar așa, suntem condamnați să trăim în promiscuitatea lumii lui Caragiale? Oare chiar așa, realitatea seamănă cu lumea lui? Realitatea a ajuns să imite opera unui comediograf? Nu el a imitat-o pe ea, ci ea pe el. România, condamnată la starea de mahala! Păi cu se ceartă pe ciolan aleșii neamului, nu vezi nici la ușa cortului! Sunt un cartezian și judec lumea lui Caragiale așa cum el a judecat lumea în care a trăit. Și spun că acest autor genial, dar malefic, este o pedeapsă pentru România. El n-ar fi trebuit să existe. Un astfel de autor nu a putut fi produs de o țară ca Norvegia. Acolo e Ibsen. Așa cum în Anglia e Shakespeare. Teatrul și filmul românesc nu mai ies de sub Ghilotina lui Caragiale. Sunt condamnate la mizerie, la a exprima delirul și impotența, cum face Pintilie. Nici opera lui Caragiale, nici cea a lui Pintilie,  nu ne dau soluții, ce e de făcut în această criză abominabilă? Oare arta nu e capabilă să dea soluții? Nu asta e, de fapt, menirea ei? Menirea ei este doar să înregistreze realitatea, faptele și personajele ei, ca un seismograf? Dacă esteticul are la bază gândirea logică, așa cum spunea Kant, e sigur că reflectarea artistică a lumii trebuie să aibă  un sens, o rațiune. Rațiunea ar fi Lumea II, un vizionarism care implică speranța într-un viitor mai bun, care sugerează sau conturează lumea în care am vrea să trăim.

 Grid Modorcea, Dr. în Arte