𝐓𝐀̆𝐂𝐄𝐑𝐄𝐀 𝐂𝐔 𝐂𝐀𝐑𝐍𝐄𝐓 𝐃𝐄 𝐌𝐄𝐌𝐁𝐑𝐔

Nu mai sunt dezamăgit. Dezamăgirea mai păstrează încă o urmă de speranță. Eu am ajuns într-un punct mai rece. Privesc în jur și văd o lume literară care a învățat să înghită aproape orice, cu o disciplină de pension bine crescut. Nedreptatea trece prin încăpere, își drege glasul, își pune pălăria pe cuier, iar cei de față îi fac loc pe scaun și îi spun politicos: poftiți. Asta mă sperie. Nu vehemența. Nu conflictul. Nu polemica. Ci această domesticire a conștiinței. Această retragere elegantă a oamenilor în colțul lor sigur, unde nu văd, nu aud, nu știu, nu se bagă. În literatura noastră, lașitatea nu mai vine în zdrențe. Vine pieptănată. Cu recomandări. Cu prefăcuți ochi triști. Cu ton moderat. Cu grijă pentru „nuanțe”. Cu eterna propoziție de refugiu: nu e bine să ne expunem. Ba tocmai asta e bine. Uneori singurul lucru bun.

Mă adresez prietenilor mei, cititorilor mei, membrilor Uniunii Scriitorilor, celor care nu sunt membri, celor care vor să fie membri, celor care speră, celor care așteaptă, celor care ling clanța instituției în tăcere și celor care o contestă doar în baie, în șoaptă, ca să nu-i audă nimeni. Mă adresez și acelora care s-au obișnuit să tolereze orice abuz cu aerul superior al omului „echilibrat”. E o specie foarte răspândită. N-are curaj, dar are explicații.

Să ne înțelegem: nu toți tac fiindcă sunt răi. Mulți tac fiindcă se tem. Aici începe mizeria. Se tem să nu mai fie publicați. Se tem să nu piardă o cronică. Se tem să nu fie scoși de pe listă. Se tem să nu fie ocoliți la un premiu, la o bursă, la o invitație, la o lansare, la un festival, la o antologie, la o fotografie de grup. Se tem să nu fie considerați incomozi. Se tem să nu fie respinși din Uniune. Se tem să nu fie suportați mai greu de cei care împart binecuvântările mărunte ale breslei. Se tem, în fond, de același lucru de care se teme omul slab din toate timpurile: să nu fie lăsat singur, și atunci se ascund, nu se solidarizează cu cel care spune adevărul. Nu fiindcă nu l-ar vedea. Îl văd. Uneori îl aprobă în taină. Uneori chiar îi dau dreptate în privat, cu entuziasm de pivniță. Dar în public fac un pas înapoi. Se evaporă. Devin prudenți. Devin subtili. Devin echilibrați. Devin, într-un cuvânt exact, inutili. Această inutilitate morală este boala noastră de fond. Nu lipsa valorilor. Valori mai există. Lipsa caracterului. Lipsa nervului civic. Lipsa acelui reflex elementar prin care omul spune: aici s-a trecut o linie. Aici nu mai tac. Aici nu mă interesează dacă voi fi publicat sau nu, invitat sau nu, primit sau nu, lăudat sau nu. Aici contează altceva. Demnitatea, dar demnitatea a ajuns o marfă necirculată. Se citează rar și se practică și mai rar. Am văzut prea mulți oameni care confundă diplomația cu servitutea. Care cred că, dacă își țin gura, sunt mai inteligenți. Nu. Sunt doar mai comozi. Alții confundă răbdarea cu abdicarea. Alții numesc „strategie” ceea ce nu e decât frică în frac. Alții își închipuie că supraviețuirea într-un sistem strâmb e o victorie. Nu e. Este o adaptare de vertebrată mică. O performanță biologică. Nimic mai mult. Mai trist este altceva. Mulți dintre acești oameni nici măcar nu înțeleg cât rău fac. Ei cred că, tăcând, își protejează cariera. În realitate, își sabotează propria cultură. Își sabotează propria limbă. Își sabotează propria identitate. Își sabotează șansa de a construi un spațiu în care valoarea să nu mai cerșească audiență în fața mediocrității organizate, căci despre asta este vorba. Nu doar despre o revistă. Nu doar despre o instituție. Nu doar despre un premiu sau despre o primire în Uniune. Este vorba despre un climat. Despre o mentalitate. Despre o populație literară învățată să meargă pe vârfuri printre orgolii, favoruri, tăceri, complicități, supărări administrate și excluderi fără proces. Toți știu. Puțini spun. Și mai puțini semnează. Aici se vede adevărata dimensiune a dezastrului. Nu în scandaluri. Nu în pamflete. Nu în certuri. Ci în această vastă pedagogie a cumințeniei. În această industrie a autocenzurii. În această școală de supraviețuire unde elevii cei mai buni sunt cei care știu exact când să nu reacționeze, când să privească în altă parte, când să tacă impecabil. Aș putea avea doar dispreț pentru această specie. Dar, culmea, am și milă. O milă amară. Fiindcă îi văd cum se micșorează. Cum devin dependenți de aprobări. Cum își negociază fiecare cuvânt. Cum își tocesc vocea până nu mai rămâne din ea decât un murmur prudent. Cum ajung să creadă că existența literară înseamnă să nu deranjezi pe nimeni. Ce ideal trist pentru niște oameni care pretind că slujesc spiritul.

Scriitorul care nu mai poate spune adevărul decât la telefon, în șoaptă, nu mai este scriitor în sens deplin. Este un contabil al fricii lui. Un funcționar al propriei autocenzuri. Un administrator de tăceri. Iar cititorul care vede toate acestea și zâmbește împăciuitor, spunând că așa merg lucrurile, nu este inocent. Este colaborator pasiv. Nu cu un regim politic. Ar fi prea simplu. Cu un regim moral de micime.

Să nu ne mai mințim cu formule moi. Tăcerea nu este neutralitate. Tăcerea este vot. Este adeziune prin absență. Este semnătură invizibilă. Este ștampila pusă pe hârtia murdară a conformismului. Cine tace când trebuie să vorbească lucrează, fără să vrea sau tocmai fiindcă vrea prea puțin, pentru același mecanism pe care pretinde că îl detestă, iar ceea ce mă întristează până la scârbă este că mulți nu mai vor nici măcar libertate adevărată. Vor doar un loc călduț în interiorul dependenței. Vor să fie acceptați. Suportați. Toleranți și tolerați. Vor o mică porție de prestigiu distribuit administrativ. Vor o fotografie, o mențiune, o participare, o palmă pe umăr, o diplomă, o invitație, o iluzie de apartenență. Pentru atât, sunt dispuși să sacrifice exact ceea ce ar trebui să-i definească: coloana vertebrală. Și atunci mă întreb: despre ce cultură vorbim? Despre una vie? Despre una luptătoare? Despre una capabilă să se apere singură? Nu. Vorbim prea des despre o cultură speriată, provincială în reflexe, obedientă în instincte, vanitoasă în detalii și timidă în esențial. O cultură care încă mai crede că adevărul trebuie spus numai după ce ai verificat dacă nu supără pe cine nu trebuie. Eu nu pot respecta această lașitate. O pot diagnostica. O pot înțelege. O pot chiar compătimi. Dar n-o pot respecta. Compătimesc pe cel care tace fiindcă îi e frică. Dar nu-l admir. Îl înțeleg pe cel care își face calcule. Dar nu-l urmez. Îl aud pe cel care îmi spune în privat că am dreptate. Dar nu-l mai cred, dacă în public devine mut. Curajul de sufragerie nu schimbă nimic. Dimpotrivă. Face ticăloșia și mai comodă. Poate că unii vor spune că sunt prea sever. Nu. Sunt doar obosit de atâta moliciune morală. Prea mulți au făcut din supraviețuire o filozofie și din acomodare o virtute. Prea mulți au ajuns să creadă că nu merită să riști nimic pentru adevăr. Prea mulți s-au obișnuit să trăiască îngenuncheați, cu spatele drept doar în fotografii.

Eu unul refuz această igienă a capitulării.

Cultura nu moare numai când nu mai are autori mari. Moare și când are prea mulți oameni mici care se tem de orice. Moare când cititorii ei se învață cu minciuna politicoasă. Moare când scriitorii ei cer protecție, nu libertate. Moare când instituțiile ei produc supunere, iar cei supuși numesc asta normalitate. Adevărul e simplu și neplăcut. Nu ne distrug doar inamicii declarați. Ne distrug, mai eficient, cei care tac cu bun-simț, cei care aprobă prudent, cei care așteaptă vremea potrivită, cei care nu vor să-și strice șansele, cei care se ascund în spatele tonului civilizat ca în spatele unei perdele groase.

De aceștia mi-e, în fond, cel mai teamă. Fiindcă ei nu fac zgomot. Ei fac vid. Iar într-un vid moral, orice impostură respiră bine.

 𝐂𝐡𝐫𝐢𝐬𝐭𝐢𝐚𝐧 𝐖. 𝐒𝐜𝐡𝐞𝐧𝐤