𝐑𝐄𝐕𝐈𝐒𝐓𝐀 𝐂𝐔 𝐔𝐒̦𝐀 𝐒𝐂𝐎𝐀𝐒𝐀̆ 𝐃𝐈𝐍 𝐓̦𝐀̂𝐓̦𝐀̂𝐍𝐈

𝑭𝒊𝒔̦𝒂 𝒄𝒍𝒊𝒏𝒊𝒄𝒂̆ 𝒂 𝒖𝒏𝒆𝒊 𝒆𝒑𝒊𝒅𝒆𝒎𝒊𝒊 𝒆𝒅𝒊𝒕𝒐𝒓𝒊𝒂𝒍𝒆

Primesc multe reviste. Prea multe. Cele mai multe vin în format PDF. Progresul a salvat poștașul și a condamnat ochii cititorului. Unele au cincizeci de pagini. Altele două sute. Mai sunt și reviste care vor să publice tot ce încape între prima copertă și Judecata de Apoi. Dacă ar putea, ar tipări și tăcerea dintre două virgule. Cu fotografia autorului.

Le citesc. Aici începe nenorocirea.

Nu răsfoiesc cuprinsul ca să-mi caut prietenii, apoi închid revista cu aerul omului care a mai salvat o dată cultura națională. Citesc. Pagină după pagină. Uneori până la capăt. Obicei prost. Literatura cere răbdare. Medicina, la fel. Numai că bolnavul știe, de cele mai multe ori, că este bolnav. Revista nu.

Nu-i dau numele. Ar fi nedrept față de celelalte. Bolile de care suferă nu sunt ale ei. Le întâlnesc peste tot. Trec dintr-o redacție în alta fără pașaport și fără control sanitar. Control editorial nici atât. S-au răspândit mai bine decât literatura.

Nu vorbesc din balcon.

Înainte de 1989 am fost ani de zile redactor-șef al unei reviste de exil apărute în patru limbi: „Convergențe românești”, „Convergences roumaines”, „Romanian Convergences” și „Rumänische Konvergenzen”. Patru limbi. Se putea scrie prost în fiecare. Refuzul se traducea mai ușor.

Am publicat membri ai guvernului român din exil, disidenți, scriitori, oameni cu care am lucrat direct. Nu i-am găsit într-o fotografie îngălbenită după patruzeci de ani, ca să-mi cos astăzi din ea o biografie eroică. I-am cunoscut. Am discutat cu ei. Am verificat ce scriau. Am tăiat.

Eram dur. Uneori fără milă.

Nu fiindcă m-aș fi hrănit cu lacrimile autorilor respinși. Nu aveau destule calorii. Eram dur fiindcă o revistă nu este azil pentru manuscrise abandonate. Nici cantină unde fiecare primește o porție de nemurire și un șervețel.

Anticomunismul nu era certificat de valoare. O înjurătură adresată lui Ceaușescu nu devenea document istoric numai prin forța scuipatului. Nu devenea nici poezie. Nici eseu. Rămânea o înjurătură. Uneori dreaptă. Tot înjurătură.

Primeam texte în care furia ocupa zece pagini, iar dovada încăpea pe un timbru. Le trimiteam înapoi. Cu furie cu tot. Nu publicam ura numai fiindcă venea din direcția politică bună. Ura cu diacritice rămâne ură.

Publicam ceea ce era documentat, verificabil și asumat. Nu patriotism umflat cu pompa. Nu mărturii în care autorul își amintea, după decenii, numai întâmplările care îl făceau erou. Nu propagandă anticomunistă croită după tiparul propagandei comuniste, cu portretul întors spre perete.

Regimul falsifica adevărul. Ar fi fost ridicol să-l combatem falsificându-l ceva mai frumos.

Mi se pot reproșa destule. Lipsa experienței redacționale, nu. Ar fi ca și cum i s-ar reproșa unui măcelar că nu a văzut niciodată un cuțit.

Numărul de la care au pornit aceste rânduri are câteva texte serioase. Puține. De aceea se văd imediat. Stau printre celelalte ca trei oameni treji la o nuntă unde mirii s-au căsătorit cu propriile biografii.

Restul este o ciorbă editorială. Poezie, cronică, predică, reclamă personală, pseudoștiință, patriotism de carton și conspirații scoase din beciul internetului. Toate plutesc împreună. Nimeni nu mai știe ce este morcovul și ce este lingura. Redacția îi spune diversitate.

Diversitatea face bine unei reviste. Lipsa criteriului o omoară. Aici au fost confundate. Nu din greșeală. Cu perseverență.

Se publică tot ce intră pe ușă. Uneori și ușa. Probabil la pagina 47, cu titlul „Poarta sufletului” și fotografia clanței.

Am impresia că ușa redacției a fost scoasă din țâțâni ca să nu rănească sensibilitatea manuscriselor. Textele intră singure. Unele fără autor. Altele ar fi fost mai bune fără el.

Criteriul a fost înlocuit cu prietenia. Critica, cu politețea. Lectura, cu fotografia. Dacă fotografia este mare, textul poate fi mic. Uneori aproape că lipsește. Rămâne legenda de sub fotografie. De obicei este partea cea mai bună.

Unii nu mai trimit poezii. Trimit un curriculum vitae de două pagini, șapte premii, trei diplome, o fotografie lângă cineva cunoscut și, undeva jos, câteva versuri. Poemul a ajuns nota de subsol a autorului.

Redacția publică. Îl cunoaște. L-a întâlnit la un festival. Au băut o cafea. Și-au dat diplome. Omul s-ar putea supăra.

Să se supere.

Supărarea nu este gen literar.

Literatura a supraviețuit dictaturilor și războaielor. A supraviețuit chiar și academiilor. Va supraviețui și unui poet căruia i se spune că poezia lui nu este poezie. Poetul, poate nu. Literatura, da.

Numărul mare de pagini încearcă să ascundă lipsa valorii. Nu reușește. O revistă nu devine importantă fiindcă nu mai încape în imprimantă.

Există numere atât de groase, încât cititorul nu știe dacă să le citească sau să le folosească drept opritor de ușă. După primele pagini, dilema dispare.

Grăsimea editorială nu este sănătate. Este colesterol tipografic. Diabet tip I + II. La unele reviste ar trebui măsurat înaintea fiecărui număr. Pe nemâncate.

Revista are colaboratori. Are răspândire. Are trecut. Are pagini suficiente pentru a împacheta sufrageria și jumătate din bucătărie. Nu are tocmai lucrul pentru care există o redacție: selecția.

Nici tehnoredactarea nu încearcă să salveze pacientul. Probabil a plecat înaintea medicului.

Greșeli de limbă. Diacritice dispărute, strâmbe sau mutate în alte cuvinte. Spații puse unde s-a găsit loc. Titluri repetate, poate pentru cei care nu au înțeles din prima. Punctuație cu tensiunea scăzută. Pagini îndesate până când literele cer aer. Fonturi care par să se fi întâlnit pentru prima dată direct în tipar.

Apogeul este articolul despre scrierea corectă cu diacritice, apărut într-o revistă care duce un război personal cu ele.

Articolul le apără. Revista le bate.

Unele apar. Altele dispar. Câteva au intrat sub protecția martorilor. Un „ș” intră în pagină și iese „ţ”. Un „ă” nu mai ajunge deloc. Probabil a refuzat colaborarea.

Aici nu mai este neglijență. Este violență domestică tipografică.

Nota mea pentru acest număr: 4 din 10.

Patru. Nu fiindcă aș fi rău. Răutatea ar fi fost să-i dau șase și să-l las să creadă că este sănătos.

Câteva texte pot fi publicate. Unele chiar merită. Altele au nevoie de tăieturi serioase. Nu de coafură. De operație. Cu anestezie pentru autor și fără pentru text.

Restul trebuia oprit la intrare. Un control simplu. Numele autorului. Temperatura textului. Existența unei idei. Dacă ideea lipsește, manuscrisul intră în carantină. Nu trebuie anunțată data externării.

O revistă literară nu este o sală de așteptare în care fiecare vine cu textul în brațe, ia un bon și așteaptă să fie chemat la nemurire.

„Numărul 83, poftiți la canonizare!”

Literatura nu funcționează cu bon de ordine. Nici cu pile. Deși unele redacții muncesc din greu să dovedească contrariul.

O revistă trebuie să aleagă. Să taie. Să refuze. Uneori să închidă calculatorul și să iasă la aer.

Acel „nu” pe care redacțiile nu-l mai spun este cuvântul care le-ar putea salva. Dar „nu” supără. „Da” aduce colaboratori, felicitări, diplome și fotografii cu pahare în mână.

Un „nu” cinstit îi face unui autor mai mult bine decât zece cronici scrise de prieteni. Prietenii îi spun că este genial. Redactorul ar trebui să-i spună unde a greșit. Astăzi și redactorul vrea să rămână prieten.

Literatura rămâne singură.

A republica un clasic este legitim. Revista nu devine însă genială fiindcă a pus un poem mare între două texte care abia se țin pe picioare. Nicio cantină nu primește stele Michelin fiindcă atârnă fotografia unui mare bucătar deasupra tocăniței arse. Clasicul este mort. Nu mai poate protesta.

Câteva texte arată ce ar putea fi revista. Celelalte spun de ce nu este.

O redacție trebuie să deosebească poezia de versificație, critica de lingușire, eseul de predică, mărturia de invenție, istoria de febră și documentul de delir.

Aici granițele au fost șterse. Probabil ca să nu fie discriminată prostia.

Talentul mai apare din când în când. Fără aprobare. Fără recomandare. Uneori chiar fără fotografie.

Ceea ce distruge o revistă nu este lipsa textelor. Este frica de a spune „nu”.

Din frica aceasta ies numerele supraponderale, cronicile în care fiecare carte este „remarcabilă”, poeții care au publicat două sute de poeme fără să fi fost deranjați de unul bun, premiile care se reproduc între ele și autorii convinși că apariția numelui în cuprins este deja literatură.

Un redactor nu este portarul unui hotel obligat să umple toate camerele. Este omul care răspunde pentru cine intră.

Când nu mai alege, nu mai conduce o revistă.

Ține evidența unui depozit.

Uneori nici atât.

Doar lasă lumea să intre.

Aici nici ușa nu mai există.

A fost publicată…

 Christian W. Schenk

𝐃𝐄 𝐂𝐄 𝐍𝐔 𝐀𝐕𝐄𝐌 𝐂𝐔𝐑𝐀𝐉 𝐒𝐀̆ 𝐒𝐏𝐔𝐍𝐄𝐌 𝐋𝐔𝐂𝐑𝐔𝐑𝐈𝐋𝐎𝐑 𝐏𝐄 𝐍𝐔𝐌𝐄?

 

În România de astăzi, cultura a devenit decor. Nu rană. Nu gând. Nu risc. Decor. Se scoate la paradă în discursuri oficiale, în festivaluri cu afișe lucioase, în gale unde diplomele par mai vii decât cărțile. Se vorbește despre „vizibilitate europeană”, dar în spate stau aceleași fețe, aceleași prietenii, aceleași jurii obosite, aceeași mediocritate lustruită cu buget public.

Cine nu crede să meargă la o gală literară. Oricare. Va găsi acolo un ceremonial previzibil: oameni care se cunosc prea bine premiază oameni care au învățat prea bine cum se stă în fotografie. Se rostesc cuvinte mari. Se bate din palme. Se fac poze. Literatura, între timp, stă undeva într-un colț și se uită rușinată la propria înmormântare.

Nu mai avem ars poetica. Avem branding personal. Nu mai avem critică. Avem sprijin colegial. Nu mai avem eseu. Avem poziționare. Poezia tânără este judecată după vizibilitate, după grup, după temă convenabilă, după cât de bine încape într-un afiș. Valoarea a devenit secundară. Uneori chiar incomodă. Valoarea nu știe să zâmbească frumos la conferință.

Maiorescu vorbea despre forme fără fond. Astăzi situația este mai gravă. Nu mai avem doar forme fără fond. Avem forme care au învățat să ceară finanțare. Avem evenimente în loc de idei. Lansări de carte unde cartea este pretext. Simpozioane cu titluri englezești pentru oameni care n-au trecut nici prin Shakespeare, nici prin propria bibliotecă. Festivaluri unde poezia se citește pentru microfon, nu pentru minte.

Numele sunt sonore. Conținutul, adesea, subțire. Bannere mari. Programe elegante. Fotografii bune. Fraze goale. În acest decor, impostura nu intră pe ușa din dos. Intră pe scenă, primește flori și mulțumește comitetului de organizare.

Știu ce înseamnă să fii lăsat afară. În 1986, când am scris, ca redactor-șef al revistei „Convergențe românești”, împotriva sistematizării ceaușiste, nu mi s-a răspuns cu argumente. Am fost declarat persona non grata. Asta face orice sistem speriat: nu discută, nu combate, nu citește. Exclude. Iar după 1989, reflexul nu a murit. Și-a schimbat costumul. A pus cravată culturală.

Premiile au devenit, prea des, o formă de circulație internă a simpatiei. Se premiază apartenența, nu singurătatea valorii. Se premiază cumințenia. Se premiază omul de grup. Autorul dificil, independent, incomod, cel care nu se înclină la timp, este lăsat afară. Nu i se răspunde. Nu i se contestă opera. Ar fi prea riscant. I se administrează tăcerea. Tăcerea este cea mai ieftină formă de execuție culturală.

Am văzut destule cărți ucise prin tăcere și destui impostori salvați prin aplauze.

Critica literară a devenit, în multe locuri, o filială a politeții. Cărțile nu mai sunt judecate. Sunt însoțite. Toate sunt „importante”. Toate sunt „necesare”. Toate sunt „profund personale”. Nimic nu e slab. Nimic nu e ratat. Nimic nu trebuie oprit. Ca medic, știu că inflamația nu se tratează cu parfum. Ca scriitor, știu că nici fraza bolnavă nu se vindecă prin laude.

Unde dispare judecata, apare inflația. Iar inflația laudelor distruge mai sigur decât atacul. Atacul poate trezi. Lauda falsă adoarme. O carte mediocră lăudată de 10 ori nu devine bună. Devine doar mai greu de suportat.

Avem și o criză de memorie. Marii autori sunt invocați ritualic, dar rareori citiți până la capăt. Blaga este redus la sat. Cioran la negativism. Arghezi la scandal. Noica la elitism. Eliade la dosar. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca sunt pomeniți cu respect festiv și apoi uitați cu o consecvență aproape profesională. Vintilă Horia rămâne incomod. Cezar Baltag rămâne prea puțin prezent. Diaspora culturală este tratată ca anexă. Bună pentru omagii târzii. Inutilă când încă respiră.

O cultură care își descoperă oamenii abia după ce nu mai pot răspunde este o cultură lașă.

După 1989, sistemul literar românesc nu s-a curățat. S-a rearanjat. A schimbat limbajul, nu reflexele. A înlocuit comanda politică directă cu rețeaua, prietenia, revista, premiul, invitația, apartenența. Cine vine din afară, cine are experiență occidentală, cine nu acceptă protocolul micilor curți literare, este privit cu suspiciune. Nu pentru că ar fi slab. Ci pentru că nu poate fi controlat ușor.

Nu trebuie să dau aici o listă de execuții literare. România are destule liste și prea puțină conștiință. Ajunge să ne gândim la scriitorul exilat, incomod și după moarte, transformat mereu în problemă, nu în operă. Ajunge să ne gândim la poetul autentic, greu de încadrat, tolerat de sistem numai când nu deranjează decorul. Ajunge să ne gândim la traducătorul din diaspora, util când duce literatura română în lume, dar suspect când nu acceptă să fie folosit ca broșă festivă pe reverul instituțiilor.

În centrul acestui mecanism stă, de multe ori, omul de funcție. Președintele etern al unei instituții literare, criticul care confundă canonul cu biroul său, redactorul care deschide revista pentru prieteni și o închide pentru cei incomozi. Nu trebuie să ridice vocea. Are instrumente mai fine: omisiunea, tăcerea, întârzierea, invitația care nu vine, premiul care trece mereu pe lângă același om. Așa se face excluderea civilizată. Cu hârtie bună. Cu antet. Cu zâmbet.

Am văzut autori transformați în absențe administrative. Am văzut diaspora culturală chemată la poză, dar uitată la lectură. Am văzut oameni care au muncit zeci de ani pentru literatura română priviți ca niște străini de serviciu, buni să traducă, dar nu și să judece. Aici începe boala. Nu în lipsa talentului. Talent există. Lipsește curajul de a-l recunoaște acolo unde nu poate fi comandat.

Am tradus și am publicat, prin Dionysos, zeci și sute de autori români în spațiul german. Am făcut antologii, ediții bilingve, punți reale, nu panglici festive. Am făcut asta din Germania, din Boppard, nu dintr-un birou ministerial cu secretară și cafea rece. Și tocmai de aceea știu cât de repede devine diaspora culturală incomodă: când muncește, nu poate fi folosită decorativ; când spune adevărul, nu mai încape în fotografia de grup.

În 2023 am ieșit din Uniunea Scriitorilor din România nu ca să ies din literatură, ci ca să nu mai stau într-o încăpere unde literatura devenise prea des protocol, funcție, reflex de gașcă și diplomă între cunoscuți. Nu literatura m-a obosit. Niciodată. M-a obosit administrarea ei de către oameni care confundă instituția cu proprietatea personală.

Așa se explică ignorarea autorilor incomozi, marginalizarea celor care nu aparțin cercului potrivit, reducerea diasporei la decor sentimental. Așa se explică și ascensiunea impostorilor cu dosar bun, cu temă utilă, cu prezență socială și cu fraze fără os. Scriitori fără operă primesc diplome pentru „contribuții excepționale”. Traduceri stângace sunt numite punți culturale. Volume fără stil sunt apărate prin tematică. Se vorbește despre curaj acolo unde nu există decât oportunism bine parfumat.

Cultura română își premiază prea des pereții și își uită temeliile.

Tăcerea este noua ideologie. Mulți intelectuali tac fiindcă „nu are rost”. Tac fiindcă „oricum nu se schimbă nimic”. Tac fiindcă e mai comod să nu strici relații. Această neutralitate nu este înțelepciune. Este igienă morală prost înțeleasă. Uneori este chiar complicitate.

Nu cer scandal. Cer criteriu. Nu cer ură. Cer judecată. Nu cer demolare. Cer nume. Această carte e bună. Aceasta nu e. Acest premiu e meritat. Acesta e rușinos. Acest critic citește. Acesta face servicii. Acest poet are voce. Acesta are doar cont de Facebook.

Cultura fără conflict este o seră. Totul pare verde. Nimic nu are rădăcină adâncă.

Critica trebuie să redevină critică, nu protocol. Nu mai scriem despre prieteni doar fiindcă ne-au trimis cartea cu dedicație. Nu mai confundăm politețea cu valoarea. Eseul trebuie recuperat. Polemica trebuie recuperată. Dreptul de a spune nu trebuie recuperat. Un nu limpede. Un nu argumentat. Un nu care apără literatura de propria ei cosmetizare.

Cultura română trebuie redeschisă spre diaspora vie, nu doar spre morții utili. Scriitorii din afara țării nu trebuie chemați numai când se poate face o festivitate. Ei trebuie citiți. Judecați. Publicați. Discutați. Integrați. Nu împăiați festiv. @Highlight

Cultura română nu moare printr-o lovitură din afară. Moare prin acceptarea mediocrității dinăuntru. Moare prin premii date imposturii. Moare prin laude reciproce. Moare prin excluderea celor vii și canonizarea celor cuminți.

O cultură care nu-și apără oamenii adevărați devine vitrină pentru surogate.

Până nu vom avea din nou sinceritate, verticalitate și curaj critic, cultura română va rămâne într-un doliu festivist. Un doliu cu panglică. Cu diplomă. Cu fotografii bune. Cu hashtag. Și cu foarte puțină rușine.

Eu nu scriu aceste rânduri din supărare. Supărarea trece. Scriu din memorie. Iar memoria, când a fost lovită destul, nu mai cere voie.

Christian W. Schenk

Declarația zilei - Christian W. Schenk

 „Noi, poeții, suntem o sectă foarte sensibilă! Fiecare se trezește dimineața cu impresia că literatura universală a dormit peste noapte la ușa lui, desculță, așteptând un autograf. Am spart de mult oglinda adevărului și, deși cei șapte ani de ghinion n-au venit imediat, ne-au ajuns din urmă sub forma criticii literare. Sau, mai exact, sub forma lipsei ei.

Cum critica adevărată aproape a dispărut, ne-am obișnuit cu scara medicală a laudelor: bun, foarte bun, extraordinar, fantastic, genial și, în cazurile clinic mai delicate, chiar dincolo de genial. Iar când apare, rar, câte un critic care nu vine cu tămâie, ci cu bisturiul, ne bosumflăm imediat și începem să-i explicăm noi, autorii, unde a greșit el în interpretarea micii noastre capodopere nemuritoare.

Nu mă scot din rând. Ar fi prea comod. Cunosc specia din interior și știu că poetul iartă aproape orice, mai puțin faptul că cineva l-a citit cu adevărat și nu i-a confundat rana cu aureola.”

𝐃𝐄 𝐂𝐄 𝐍𝐔 𝐀𝐕𝐄𝐌 𝐂𝐔𝐑𝐀𝐉 𝐒𝐀̆ 𝐒𝐏𝐔𝐍𝐄𝐌 𝐋𝐔𝐂𝐑𝐔𝐑𝐈𝐋𝐎𝐑 𝐏𝐄 𝐍𝐔𝐌𝐄?

 

În România de astăzi, cultura a devenit decor. Nu rană. Nu gând. Nu risc. Decor. Se scoate la paradă în discursuri oficiale, în festivaluri cu afișe lucioase, în gale unde diplomele par mai vii decât cărțile. Se vorbește despre „vizibilitate europeană”, dar în spate stau aceleași fețe, aceleași prietenii, aceleași jurii obosite, aceeași mediocritate lustruită cu buget public.

Cine nu crede să meargă la o gală literară. Oricare. Va găsi acolo un ceremonial previzibil: oameni care se cunosc prea bine premiază oameni care au învățat prea bine cum se stă în fotografie. Se rostesc cuvinte mari. Se bate din palme. Se fac poze. Literatura, între timp, stă undeva într-un colț și se uită rușinată la propria înmormântare.

Nu mai avem ars poetica. Avem branding personal. Nu mai avem critică. Avem sprijin colegial. Nu mai avem eseu. Avem poziționare. Poezia tânără este judecată după vizibilitate, după grup, după temă convenabilă, după cât de bine încape într-un afiș. Valoarea a devenit secundară. Uneori chiar incomodă. Valoarea nu știe să zâmbească frumos la conferință.

Maiorescu vorbea despre forme fără fond. Astăzi situația este mai gravă. Nu mai avem doar forme fără fond. Avem forme care au învățat să ceară finanțare. Avem evenimente în loc de idei. Lansări de carte unde cartea este pretext. Simpozioane cu titluri englezești pentru oameni care n-au trecut nici prin Shakespeare, nici prin propria bibliotecă. Festivaluri unde poezia se citește pentru microfon, nu pentru minte.

Numele sunt sonore. Conținutul, adesea, subțire. Bannere mari. Programe elegante. Fotografii bune. Fraze goale. În acest decor, impostura nu intră pe ușa din dos. Intră pe scenă, primește flori și mulțumește comitetului de organizare.

Știu ce înseamnă să fii lăsat afară. În 1986, când am scris, ca redactor-șef al revistei „Convergențe românești”, împotriva sistematizării ceaușiste, nu mi s-a răspuns cu argumente. Am fost declarat persona non grata. Asta face orice sistem speriat: nu discută, nu combate, nu citește. Exclude. Iar după 1989, reflexul nu a murit. Și-a schimbat costumul. A pus cravată culturală.

Premiile au devenit, prea des, o formă de circulație internă a simpatiei. Se premiază apartenența, nu singurătatea valorii. Se premiază cumințenia. Se premiază omul de grup. Autorul dificil, independent, incomod, cel care nu se înclină la timp, este lăsat afară. Nu i se răspunde. Nu i se contestă opera. Ar fi prea riscant. I se administrează tăcerea. Tăcerea este cea mai ieftină formă de execuție culturală.

Am văzut destule cărți ucise prin tăcere și destui impostori salvați prin aplauze.

Critica literară a devenit, în multe locuri, o filială a politeții. Cărțile nu mai sunt judecate. Sunt însoțite. Toate sunt „importante”. Toate sunt „necesare”. Toate sunt „profund personale”. Nimic nu e slab. Nimic nu e ratat. Nimic nu trebuie oprit. Ca medic, știu că inflamația nu se tratează cu parfum. Ca scriitor, știu că nici fraza bolnavă nu se vindecă prin laude.

Unde dispare judecata, apare inflația. Iar inflația laudelor distruge mai sigur decât atacul. Atacul poate trezi. Lauda falsă adoarme. O carte mediocră lăudată de 10 ori nu devine bună. Devine doar mai greu de suportat.

Avem și o criză de memorie. Marii autori sunt invocați ritualic, dar rareori citiți până la capăt. Blaga este redus la sat. Cioran la negativism. Arghezi la scandal. Noica la elitism. Eliade la dosar. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca sunt pomeniți cu respect festiv și apoi uitați cu o consecvență aproape profesională. Vintilă Horia rămâne incomod. Cezar Baltag rămâne prea puțin prezent. Diaspora culturală este tratată ca anexă. Bună pentru omagii târzii. Inutilă când încă respiră.

O cultură care își descoperă oamenii abia după ce nu mai pot răspunde este o cultură lașă.

După 1989, sistemul literar românesc nu s-a curățat. S-a rearanjat. A schimbat limbajul, nu reflexele. A înlocuit comanda politică directă cu rețeaua, prietenia, revista, premiul, invitația, apartenența. Cine vine din afară, cine are experiență occidentală, cine nu acceptă protocolul micilor curți literare, este privit cu suspiciune. Nu pentru că ar fi slab. Ci pentru că nu poate fi controlat ușor.

Nu trebuie să dau aici o listă de execuții literare. România are destule liste și prea puțină conștiință. Ajunge să ne gândim la scriitorul exilat, incomod și după moarte, transformat mereu în problemă, nu în operă. Ajunge să ne gândim la poetul autentic, greu de încadrat, tolerat de sistem numai când nu deranjează decorul. Ajunge să ne gândim la traducătorul din diaspora, util când duce literatura română în lume, dar suspect când nu acceptă să fie folosit ca broșă festivă pe reverul instituțiilor.

În centrul acestui mecanism stă, de multe ori, omul de funcție. Președintele etern al unei instituții literare, criticul care confundă canonul cu biroul său, redactorul care deschide revista pentru prieteni și o închide pentru cei incomozi. Nu trebuie să ridice vocea. Are instrumente mai fine: omisiunea, tăcerea, întârzierea, invitația care nu vine, premiul care trece mereu pe lângă același om. Așa se face excluderea civilizată. Cu hârtie bună. Cu antet. Cu zâmbet.

Am văzut autori transformați în absențe administrative. Am văzut diaspora culturală chemată la poză, dar uitată la lectură. Am văzut oameni care au muncit zeci de ani pentru literatura română priviți ca niște străini de serviciu, buni să traducă, dar nu și să judece. Aici începe boala. Nu în lipsa talentului. Talent există. Lipsește curajul de a-l recunoaște acolo unde nu poate fi comandat.

Am tradus și am publicat, prin Dionysos, zeci și sute de autori români în spațiul german. Am făcut antologii, ediții bilingve, punți reale, nu panglici festive. Am făcut asta din Germania, din Boppard, nu dintr-un birou ministerial cu secretară și cafea rece. Și tocmai de aceea știu cât de repede devine diaspora culturală incomodă: când muncește, nu poate fi folosită decorativ; când spune adevărul, nu mai încape în fotografia de grup.

În 2023 am ieșit din Uniunea Scriitorilor din România nu ca să ies din literatură, ci ca să nu mai stau într-o încăpere unde literatura devenise prea des protocol, funcție, reflex de gașcă și diplomă între cunoscuți. Nu literatura m-a obosit. Niciodată. M-a obosit administrarea ei de către oameni care confundă instituția cu proprietatea personală.

Așa se explică ignorarea autorilor incomozi, marginalizarea celor care nu aparțin cercului potrivit, reducerea diasporei la decor sentimental. Așa se explică și ascensiunea impostorilor cu dosar bun, cu temă utilă, cu prezență socială și cu fraze fără os. Scriitori fără operă primesc diplome pentru „contribuții excepționale”. Traduceri stângace sunt numite punți culturale. Volume fără stil sunt apărate prin tematică. Se vorbește despre curaj acolo unde nu există decât oportunism bine parfumat.

Cultura română își premiază prea des pereții și își uită temeliile.

Tăcerea este noua ideologie. Mulți intelectuali tac fiindcă „nu are rost”. Tac fiindcă „oricum nu se schimbă nimic”. Tac fiindcă e mai comod să nu strici relații. Această neutralitate nu este înțelepciune. Este igienă morală prost înțeleasă. Uneori este chiar complicitate.

Nu cer scandal. Cer criteriu. Nu cer ură. Cer judecată. Nu cer demolare. Cer nume. Această carte e bună. Aceasta nu e. Acest premiu e meritat. Acesta e rușinos. Acest critic citește. Acesta face servicii. Acest poet are voce. Acesta are doar cont de Facebook.

Cultura fără conflict este o seră. Totul pare verde. Nimic nu are rădăcină adâncă.

Critica trebuie să redevină critică, nu protocol. Nu mai scriem despre prieteni doar fiindcă ne-au trimis cartea cu dedicație. Nu mai confundăm politețea cu valoarea. Eseul trebuie recuperat. Polemica trebuie recuperată. Dreptul de a spune nu trebuie recuperat. Un nu limpede. Un nu argumentat. Un nu care apără literatura de propria ei cosmetizare.

Cultura română trebuie redeschisă spre diaspora vie, nu doar spre morții utili. Scriitorii din afara țării nu trebuie chemați numai când se poate face o festivitate. Ei trebuie citiți. Judecați. Publicați. Discutați. Integrați. Nu împăiați festiv.

Cultura română nu moare printr-o lovitură din afară. Moare prin acceptarea mediocrității dinăuntru. Moare prin premii date imposturii. Moare prin laude reciproce. Moare prin excluderea celor vii și canonizarea celor cuminți.

O cultură care nu-și apără oamenii adevărați devine vitrină pentru surogate.

Până nu vom avea din nou sinceritate, verticalitate și curaj critic, cultura română va rămâne într-un doliu festivist. Un doliu cu panglică. Cu diplomă. Cu fotografii bune. Cu hashtag. Și cu foarte puțină rușine.

Eu nu scriu aceste rânduri din supărare. Supărarea trece. Scriu din memorie. Iar memoria, când a fost lovită destul, nu mai cere voie.

Christian W. Schenk

𝐓𝐀̆𝐂𝐄𝐑𝐄𝐀 𝐂𝐔 𝐂𝐀𝐑𝐍𝐄𝐓 𝐃𝐄 𝐌𝐄𝐌𝐁𝐑𝐔

Nu mai sunt dezamăgit. Dezamăgirea mai păstrează încă o urmă de speranță. Eu am ajuns într-un punct mai rece. Privesc în jur și văd o lume literară care a învățat să înghită aproape orice, cu o disciplină de pension bine crescut. Nedreptatea trece prin încăpere, își drege glasul, își pune pălăria pe cuier, iar cei de față îi fac loc pe scaun și îi spun politicos: poftiți. Asta mă sperie. Nu vehemența. Nu conflictul. Nu polemica. Ci această domesticire a conștiinței. Această retragere elegantă a oamenilor în colțul lor sigur, unde nu văd, nu aud, nu știu, nu se bagă. În literatura noastră, lașitatea nu mai vine în zdrențe. Vine pieptănată. Cu recomandări. Cu prefăcuți ochi triști. Cu ton moderat. Cu grijă pentru „nuanțe”. Cu eterna propoziție de refugiu: nu e bine să ne expunem. Ba tocmai asta e bine. Uneori singurul lucru bun.

Mă adresez prietenilor mei, cititorilor mei, membrilor Uniunii Scriitorilor, celor care nu sunt membri, celor care vor să fie membri, celor care speră, celor care așteaptă, celor care ling clanța instituției în tăcere și celor care o contestă doar în baie, în șoaptă, ca să nu-i audă nimeni. Mă adresez și acelora care s-au obișnuit să tolereze orice abuz cu aerul superior al omului „echilibrat”. E o specie foarte răspândită. N-are curaj, dar are explicații.

Să ne înțelegem: nu toți tac fiindcă sunt răi. Mulți tac fiindcă se tem. Aici începe mizeria. Se tem să nu mai fie publicați. Se tem să nu piardă o cronică. Se tem să nu fie scoși de pe listă. Se tem să nu fie ocoliți la un premiu, la o bursă, la o invitație, la o lansare, la un festival, la o antologie, la o fotografie de grup. Se tem să nu fie considerați incomozi. Se tem să nu fie respinși din Uniune. Se tem să nu fie suportați mai greu de cei care împart binecuvântările mărunte ale breslei. Se tem, în fond, de același lucru de care se teme omul slab din toate timpurile: să nu fie lăsat singur, și atunci se ascund, nu se solidarizează cu cel care spune adevărul. Nu fiindcă nu l-ar vedea. Îl văd. Uneori îl aprobă în taină. Uneori chiar îi dau dreptate în privat, cu entuziasm de pivniță. Dar în public fac un pas înapoi. Se evaporă. Devin prudenți. Devin subtili. Devin echilibrați. Devin, într-un cuvânt exact, inutili. Această inutilitate morală este boala noastră de fond. Nu lipsa valorilor. Valori mai există. Lipsa caracterului. Lipsa nervului civic. Lipsa acelui reflex elementar prin care omul spune: aici s-a trecut o linie. Aici nu mai tac. Aici nu mă interesează dacă voi fi publicat sau nu, invitat sau nu, primit sau nu, lăudat sau nu. Aici contează altceva. Demnitatea, dar demnitatea a ajuns o marfă necirculată. Se citează rar și se practică și mai rar. Am văzut prea mulți oameni care confundă diplomația cu servitutea. Care cred că, dacă își țin gura, sunt mai inteligenți. Nu. Sunt doar mai comozi. Alții confundă răbdarea cu abdicarea. Alții numesc „strategie” ceea ce nu e decât frică în frac. Alții își închipuie că supraviețuirea într-un sistem strâmb e o victorie. Nu e. Este o adaptare de vertebrată mică. O performanță biologică. Nimic mai mult. Mai trist este altceva. Mulți dintre acești oameni nici măcar nu înțeleg cât rău fac. Ei cred că, tăcând, își protejează cariera. În realitate, își sabotează propria cultură. Își sabotează propria limbă. Își sabotează propria identitate. Își sabotează șansa de a construi un spațiu în care valoarea să nu mai cerșească audiență în fața mediocrității organizate, căci despre asta este vorba. Nu doar despre o revistă. Nu doar despre o instituție. Nu doar despre un premiu sau despre o primire în Uniune. Este vorba despre un climat. Despre o mentalitate. Despre o populație literară învățată să meargă pe vârfuri printre orgolii, favoruri, tăceri, complicități, supărări administrate și excluderi fără proces. Toți știu. Puțini spun. Și mai puțini semnează. Aici se vede adevărata dimensiune a dezastrului. Nu în scandaluri. Nu în pamflete. Nu în certuri. Ci în această vastă pedagogie a cumințeniei. În această industrie a autocenzurii. În această școală de supraviețuire unde elevii cei mai buni sunt cei care știu exact când să nu reacționeze, când să privească în altă parte, când să tacă impecabil. Aș putea avea doar dispreț pentru această specie. Dar, culmea, am și milă. O milă amară. Fiindcă îi văd cum se micșorează. Cum devin dependenți de aprobări. Cum își negociază fiecare cuvânt. Cum își tocesc vocea până nu mai rămâne din ea decât un murmur prudent. Cum ajung să creadă că existența literară înseamnă să nu deranjezi pe nimeni. Ce ideal trist pentru niște oameni care pretind că slujesc spiritul.

Scriitorul care nu mai poate spune adevărul decât la telefon, în șoaptă, nu mai este scriitor în sens deplin. Este un contabil al fricii lui. Un funcționar al propriei autocenzuri. Un administrator de tăceri. Iar cititorul care vede toate acestea și zâmbește împăciuitor, spunând că așa merg lucrurile, nu este inocent. Este colaborator pasiv. Nu cu un regim politic. Ar fi prea simplu. Cu un regim moral de micime.

Să nu ne mai mințim cu formule moi. Tăcerea nu este neutralitate. Tăcerea este vot. Este adeziune prin absență. Este semnătură invizibilă. Este ștampila pusă pe hârtia murdară a conformismului. Cine tace când trebuie să vorbească lucrează, fără să vrea sau tocmai fiindcă vrea prea puțin, pentru același mecanism pe care pretinde că îl detestă, iar ceea ce mă întristează până la scârbă este că mulți nu mai vor nici măcar libertate adevărată. Vor doar un loc călduț în interiorul dependenței. Vor să fie acceptați. Suportați. Toleranți și tolerați. Vor o mică porție de prestigiu distribuit administrativ. Vor o fotografie, o mențiune, o participare, o palmă pe umăr, o diplomă, o invitație, o iluzie de apartenență. Pentru atât, sunt dispuși să sacrifice exact ceea ce ar trebui să-i definească: coloana vertebrală. Și atunci mă întreb: despre ce cultură vorbim? Despre una vie? Despre una luptătoare? Despre una capabilă să se apere singură? Nu. Vorbim prea des despre o cultură speriată, provincială în reflexe, obedientă în instincte, vanitoasă în detalii și timidă în esențial. O cultură care încă mai crede că adevărul trebuie spus numai după ce ai verificat dacă nu supără pe cine nu trebuie. Eu nu pot respecta această lașitate. O pot diagnostica. O pot înțelege. O pot chiar compătimi. Dar n-o pot respecta. Compătimesc pe cel care tace fiindcă îi e frică. Dar nu-l admir. Îl înțeleg pe cel care își face calcule. Dar nu-l urmez. Îl aud pe cel care îmi spune în privat că am dreptate. Dar nu-l mai cred, dacă în public devine mut. Curajul de sufragerie nu schimbă nimic. Dimpotrivă. Face ticăloșia și mai comodă. Poate că unii vor spune că sunt prea sever. Nu. Sunt doar obosit de atâta moliciune morală. Prea mulți au făcut din supraviețuire o filozofie și din acomodare o virtute. Prea mulți au ajuns să creadă că nu merită să riști nimic pentru adevăr. Prea mulți s-au obișnuit să trăiască îngenuncheați, cu spatele drept doar în fotografii.

Eu unul refuz această igienă a capitulării.

Cultura nu moare numai când nu mai are autori mari. Moare și când are prea mulți oameni mici care se tem de orice. Moare când cititorii ei se învață cu minciuna politicoasă. Moare când scriitorii ei cer protecție, nu libertate. Moare când instituțiile ei produc supunere, iar cei supuși numesc asta normalitate. Adevărul e simplu și neplăcut. Nu ne distrug doar inamicii declarați. Ne distrug, mai eficient, cei care tac cu bun-simț, cei care aprobă prudent, cei care așteaptă vremea potrivită, cei care nu vor să-și strice șansele, cei care se ascund în spatele tonului civilizat ca în spatele unei perdele groase.

De aceștia mi-e, în fond, cel mai teamă. Fiindcă ei nu fac zgomot. Ei fac vid. Iar într-un vid moral, orice impostură respiră bine.

 𝐂𝐡𝐫𝐢𝐬𝐭𝐢𝐚𝐧 𝐖. 𝐒𝐜𝐡𝐞𝐧𝐤

 

Declarația zilei - Christian W. Schenk

Oare de când a ajuns Uniunea Scriitorilor din România să trateze valoarea autentică drept accident neplăcut, iar mediocritatea ascultătoare drept mare virtute instituțională, numai fiindcă geniul deranjează, în timp ce nulitatea, bine pieptănată și bine relaționată, aplaudă frumos și nu pune întrebări?!

Declarația zilei - Christian W. Schenk

 „E simplu să scoți o carte: Când valuta e lectorul și tu ești criticul, înseamnă că valoarea literară e cotată la bursă, iar gustul estetic vine cu PIN. Cartea n-are neapărat sens, dar are sold. Capodopera nu trebuie citită — doar facturată.

Și critica? Critica devine o recenzie de extrase de cont, cu note de subsol plătite în avans. În fond, nu mai contează ce scrii, ci cât face.

Ești citit? Nu. Ești lichid? Da.

Felicitări: tocmai ai inventat literatura bancabilă, și cu puțin noroc, la reeditare îți vine și dobândă! Ce mai vrei?!”

Poetica uitării

– între timp, ființă și oglindă -

Titlul volumului “Alte poeme uitate” de Ștefan Jurcă evocă din capul locului o dialectică fundamentală: tensiunea dintre memorie și uitare, între poezie ca formă de conservare și uitarea ca experiență existențială. Ștefan Jurcă pare să își asume, prin această carte, o revenire la sine și la eul liric uitat – un eu care nu vorbește prin strălucire, ci prin urme. Poeziile lui Jurcă nu sunt focuri de artificii literare, ci cuiburi de jar mocnit în semiîntunericul conștiinței. Forța lor tăcută constă tocmai în reținere, în sobrietatea gravă a unei poezii traversate de freamăt lăuntric și zguduire de conștiință. Avem de-a face cu o literatură a rezistenței discrete, care abordează condițiile existențiale fundamentale ale ființei – în tradiția culturală românească, dar cu ecouri ce o depășesc.

Poezia lui Jurcă se apropie de întrebările ontologice formulate, printre alții, de Martin Heidegger: Ce înseamnă a fi – în temporalitate, în finitudine, în memorie? Versurile se sustrag unei viziuni liniare asupra timpului; ele trăiesc în spațiul dintre acum și atunci, în falia dintre amintire și reconstrucția poetică. Această dimensiune ontologică amintește și de Lucian Blaga, filosoful-poet al transcendenței și misterului. Așa cum Blaga refuză „cunoașterea absolută” în favoarea „luminii oprite”, și Jurcă pare să spună că „uitarea” nu este pierdere, ci o formă ascunsă a adevărului – un adevăr care se dezvăluie doar celui ce știe să citească în umbră. Din punct de vedere psihologic, lirica lui Jurcă amintește de conceptul de „peisaj interior” (în spiritul lui C. G. Jung), în care simbolurile, visurile și conținuturile reprimate traversează spațiul poetic. Poeziile par note de jurnal ale unui om care trăiește în exilul propriului său interior. Este un exil fără patetism, dar încărcat de reflecții fine și neliniște lucidă. Eul liric este sfâșiat, dar nu cinic. Obosit, dar nu indiferent. Amintește de eroii existențialiști ai lui Camus sau Sartre – singuratici, dar nu goi. Remarcabilă este absența oricărei poze: această poezie nu caută să placă, să impresioneze, ci să supraviețuiască – ca o amprentă sufletească. Limbajul lui Jurcă este redus, adesea eliptic, fragmentar – de parcă ar vrea să spună doar strictul necesar. Această economie poetică amintește de faza târzie a lui Paul Celan, fără a-i atinge totuși hermetismul abisal. De asemenea, se pot identifica apropieri de Nichita Stănescu, dar fără exuberanțele acestuia. Jurcă rămâne sobru, aproape auster – un poet al ascezei. Ceea ce îl diferențiază de simpla „reducție” este muzicalitatea latentă și conștiința senzorială. Imaginile – adesea banale: fereastră, praf, păsări, noapte – nu sunt doar simboluri, ci realități palpabile. Poezia sa trăiește din liniștea dintre cuvinte. Din ceea ce nu este spus. Jurcă nu face parte din nucleul canonic al literaturii române contemporane. Se află la margine – dar această margine este locul rezistenței. „Poemele uitate” pot fi citite și ca un protest împotriva unei industrii literare care privilegiază zgomotul, mediatizarea, comercialul. Din această perspectivă, Jurcă se înscrie în linia disidenților tăcuți – asemenea lui Ion Caraion, Mariana Marin sau Daniel Turcea, poeți ai necesității interioare. Opera lui Jurcă nu e un strigăt, ci o șoaptă – dar una care nu te lasă în pace. Ea amintește de poemul „Cititorul” al lui Borges: „Nu știa că fiecare pagină pe care o deschidea îl citea, la rândul ei.”

Din punct de vedere sociologic, poezia lui Jurcă devine relevantă printr-o poziționare subtilă: eul poetic este un martor nu al istoriei „mari”, ci al timpului interior, al degradării lente și neobservate. Autorul nu este un „martor al epocii” în sens jurnalistic, ci un martor al conștiinței. Aici se poate face o paralelă cu Emil Botta, în faza sa finală, când se retrăgea social, dar câștiga în profunzime lirică. Totodată, vocea lui Jurcă este una a perseverenței tăcute – ecoul unei generații prinse între comunism și postcomunism, între provincie și vocație, între profesie și chemare. Poeziile sunt însemnări ale unei lumi românești interioare adesea ignorate.

În literatura universală, găsim mai multe spirite înrudite. Strictețea melancolică și sărăcia asumată a imaginilor amintesc de Georg Trakl – însă fără întunecimea sa radicală. Charles Simic, poetul sârb-american candidat la Nobel, este și el un punct de comparație relevant: la fel ca Jurcă, reușește să alăture banalul și abisul în spații poetice restrânse. Jurcă împărtășește cu acești poeți atitudinea poetică a martorului, nu a judecătorului. Limbajul său e laconic, dar nu rece. În literatura română, se apropie, poate, de Vasile Vlad sau, într-un fel profund, de Cezar Ivănescu cel târziu – nu stilistic, ci în atitudine.

„Alte poeme uitate“ nu este o carte pentru cititorul grăbit și superficial. Nu este o operă de piață literară, ci un document interior – aproape un manuscris al sufletului. Jurcă este un poet al penumbrei, al tăcerii și al amintirii într-o epocă a uitării. Poezia sa nu se deschide imediat, ci cere răbdare și empatie – calități din ce în ce mai rare.

Cine are răbdarea de a pătrunde în aceste poeme nu va fi răsplătit prin retorică strălucitoare, ci prin ceva mai profund: o undă de adevăr.

Christian W. Schenk