Dacă orice om aruncă o
privire peste istoria ideilor își poate da seama de faptul că drumurile istoriei
au încercat să impună tot felul de moduri de a ajunge la absolut. Și aici este
vorba de a gândi în termenii unei sau unor convingeri care ne pot duce într-o
zonă stabilă de confort. Un confort nu numai intelectual, ci și unul legat de
viața noastră, de zona socială, economică sau politică. Și putem spune că
atunci când ne referim la “absolut”, ne referim la faptul că oamenii au deja
convingeri personale. Au de asemenea păreri care îi pot satisface și care… cred
mulți dintre noi pot coagula ideologii de așa manieră încât să poată rezolva
multe sau poate toate problemele noastre. Și așa simplu și la obiect, care ar
putea fi aceste probleme ale unui om simplu fără aspirații de tot felul?? În
primul rând să aibă o casă, să aibă deci condiții de trai, să aibă ce mânca, să
câștige decent ca să își permită un trai îndestulător, să poată să își facă
vacanțele, să poată să profite de cultură și civilizație samd. Toate astea și
altele sunt până la urmă un strict necesar, care în Europa cel puțin sunt
considerate obligatorii pentru anul 2025.
Și aceste lucruri simple nu
au de-a face cu Absolutul…cu acel absolut la care vor să ne îndemne unii
ideologi să putem ajunge. Dar ce înseamnă o ideologie?? Păi…este vorba de
ideile și conceptele care să ne arate interesele unei clase sau pături sociale
și care servesc la consolidarea sau la schimbarea relațiilor sociale existente.
Deci sunt ideile și conceptele care constituie partea teoretică a unui curent,
a unui sistem, a unei manifestări. Bun, dar când omul folosește cuvântul
“absolut” ce vrea el să aducă în prim plan?? Este vorba de un principiu…un
principiu al principiilor care dăinuie și va dainui pentru totdeauna și care
stă la baza modului nostru de a fi, de a gândi, de a ajunge la adevăr. Sună
într-adevăr foarte ofertant și parcă ne putem face planuri pentru a rezolva
marea majoritate a problemelor care le avem. Și mergând pe acest “fir” al
gândirii ajungem să ne întrebăm dacă unele dintre ideologiile din istorie au
putut reprezenta un absolut în sensul celor spuse adineauri?? Și aici trebuie
făcută o distincție: numai câteva ideologii din istorie s-au vrut a fi concepte
care rezolvă toate problemele omului. Desigur acestea sunt: comunismul,
fasacismul, naționalismul și…ideologiile religioase: creștinismul, islamul, budismul,
iudaismul etc. Iar după aceste ideologii s-au născut astăzi multe și felurite
neliniști sufletești care s-au concentrat într-o nostalgie a absolutului, o
nostalgie după acest absolut care a vrăjit sute și mii de ani mintea omului.
Aceste concepte, aceste mari constructe analitice, cu un filon utopic vizibil,
au reprezentat pentru mulți dintre noi explicarea tuturor năzuințelor noastre
și unele au reprezentat adevărul în “stare pură”, adică forma care se potrivea
perfect cu rațiunea, cu gândirea care reușește să ordoneze viața.
Dar acest mult invocat
Adevăr intră impetuos în componența unor structuri ideologice care se vor din
capul locului purtătoare a unui absolut ce îndeplinește dincolo de definiție,
modelul “certitudinii” și modelul “dogmatizării”. Așadar, Adevărul este…există
în gândirile ideologice (în cazul nostru) doar trebuie accesat cu un minim
efort. Oare chiar așa pot să stea lucrurile?? Oare în exemplul cu ideologia,
adevărul se cuibărește între ideile magnifice și fecunde și de acolo noi îl
putem extrage fără probleme?? Vom vedea mai încolo… Dar haideți să vedem unde
s-ar mai putea ascunde adevărul?? Să vedem dacă Știința este un loc unde
adevărul se pitulește. Dacă ne luăm după mulți analiști și mai ales după Hannah
Arendt, Stephan Hawking conștiința științifică a avut pornirea procesuală odată
cu Galileo Galilei, cu a să îmbunatățire a telescopului și de asemenea cu
dezvoltarea teoriei heliocentrice a sistemului nostru solar. Dar această
modalitate de a vedea lumea și Cosmosul s-a consolidat odată cu apariția
gândirii carteziene care a pecetluit un mod de a gândi rațional. Și această
forță majoră a gândirii științifice a generat decăderea religiei și a
supranaturalului. Și la acea vreme și chiat până astăzi se crede că științele
naturii vor umple acel gol din spiritul uman lăsat de deprecierea în timp a
acestora. Iar Iluminismul, criticismul, pragmatismul au reușit să ducă la o
abordare cauzală bazată pe argumente raționale care a zguduit din temelii
religia și gândirea bazată pe conjecturi. Noianul de descoperiri științifice au
dus la înlocuirea acelui “infantilism al zeităților” și a reușit să dea o nouă
perspectivă a progresului și a adevărului. Preștiința care era de o naivitate
prozaică a făcut ca omul să nu înțeleagă propria existență în această lume.
Propriul adevăr l-a reprimat din fașă și astfel nu a găsit nici măcar o metodă
minimalistă de a ieși din chingi. Scolasticii cu toată deșteptăciunea lor au
frânat furibund, adică fără nici o deschidere spre aspirația omului la
cunoaștere. Teologia cu toate bunele intenții afișate și cu toată morala și
căința care iese în prim plan, nu a reușit un parcurs al descifrării enigmelor.
Acele explicații false și puerile, acele tehnici sterile, acele ritualuri fără
noimă samd nu au dus la deslușirea adevărului, la o înțelegere bazată pe
argumente și demonstrații. Ori omul vroia să cunoască, să ajungă la evidențe.
Câștigurile nu au fost pentru știință, ci pentru satisfacerea sufletului uman
care era însetat de o explicație. Oricare era, dar să fie o explicație
indiferent de adevărul ei. Religia era interesată de adevărul ei și în
Evanghelia după Ioan ni se spune: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă vă
face liberi.” Care adevăr?? Ce fel de adevăr?? Cum poate religia să
“desființeze adevărul științei?? Am amintit la început de gândirea lui
Descartes care vrea să arate că adevărul poate fi deslușit doar cu gândirea
omului. Era atunci ceva nou și inedit în evoluția și fluxul conștiinței care
urma să se maturizeze în vremurile noastre. Descartes vroia să ne arate că
obiectele se pot devoala prin introspecție, adică prin conștiința îndoielii, nu
prin faptul că eu pun mâna și simt obiectul. Acest obiect “descoperit” în
conștiință nu mai este obiectul pe care am pus mana, l-am văzut și pipăit. Este
o entitate preschimbată în obiect al conștiinței care participă la un întreg
proces de asimilare. Și atunci ce urmează?? Observăm că se produce o
dezagregare a entităților materiale cu tot ce presupune o entitate materială,
adică atomi, electroni samd. Nu este asta un soi de solipsism?? Întreb doar
așa!! Această Realitate există… sau se găsește doar în conștiința mea?? Și dacă
se găsește în conștiința mea, asta nu înseamnă că totul este pur subiectiv??
Dar cum se potrivește asta cu îndoiala carteziană?? Se potrivește prin faptul
că Descartes face un lucru care pune pecetea pe gândirea moderna: “ocrotește”
certitudinea de incertitudinea pe care ne-o dă îndoiala.
Extraordinar!! Și așa el nu
poate trage concluzia finală, dar poate măcar să își dea seama de ce face el însuși.
Asta este atitudinea cea mai generoasă și convingatoate despre ceea ce este
certitudine în parcursul omului în lume și drumul spre adevăr. Acesta a fost
motorul cel mai pus la punct pentru ca omul să poată prin știință să ajungă la
descoperiri viabile și la incitarea generațiilor întregi spre dezvoltare, spre
o traiectorie a gândirii. Și astfel gândirea carteziană împinge rațiunea spre o
altfel de abordare care pune cunoașterea pe un alt piedestal, adică pe
cunoașterea matematică. Această cunoaștere matematică face ca mintea noastră să
poată cunoaște acel invocat “obiect” de așa manieră încât obiectul este
“construit” doar de mintea noastră. Deci obiectul, lucrul, reitatea (res, rei)
se constituie cu premizele impregnate de mintea noastră…și numai în acest mod
simplu, dar complicat, el poate fi cunoscut de noi. UAU!! Unde Doamne am
ajuns?? Suntem nebuni??
Și mai spun una: Mintea
noastră are această capacitate de a ajunge la un adevăr care este dat de datele
problemei sau cum se mai spune: “de imputurile” sau datele inițiale pe care le
introduce!! Și aici marele paradox este că fiecare introducând alte premize de
lucru se ajunge la același adevăr, adică un adevăr care prin intrinsecul lui
confirmă veridicitatea adevărului. Nu se poate, ar spune cineva care nu este
deprins cu știința sau gândirea rațională. Și pot să mai spun că oamenii în
căutarea adevărului țin cont nu de ceea ce ei au în comun, ci de faptul că
structura minții oamenilor este comună. Și asta cu toate că este o banalitate,
ne arată că rațiunea noastră dă sensul la ceea ce noi gândim în același fel.
Dacă eu spun că trei ori
trei este egal cu nouă și tu, tu cel care stai lângă mine faci același lucru și
răspunsul este tot nouă, atunci acel nouă devine simțul nostru comun. Și
mergând mai departe, acest „nouă” devine adevărul nostru și devine un reper
constrângător pentru noi toți. Atunci ce putem spune?? Că acel: “dă-mi un punct
de sprijin și voi mișca pământul!!”, adică acel punct “de aur” care face ca
totul să se miște în lume este găsit de Descartes în interiorul nostru, mai
precis în mintea noastră. Și acesta este modelul care îl asigură pe om că
există o realitate care are o certitudine dată de mintea lui prin acele
construcții și modele matematice care îi sunt propriile produse. Ce simplu este!!
Și ce genial!! Și când ne gândim că de la Thales din Milet până la Descartes au
trecut cam 2200 de ani. Aproximativ atâta i-a trebuit omului să descopere acest
lucru extrem de simplu, care reprezintă o certitudine greu de combătut. Dar
dincolo de Reducționismul acesta a lui Descartes, al științei, la o Matematică
“perenă” (să nu mă acuzați de plagiat…), ne permite nouă oamenilor să înlocuim
ceea ce ne este dat prin simțurile noastre, cu un sistem simplu uneori, alteori
extrem de complicat, care poate simboliza și poate crea obiecte și fenomene. Și
mai poate să ne împingă spre a construi ceea ce am făcut deja: am construit
(chiar) această lume. Așadar: acest “Punct de aur” aflat în interiorul minții
noastre, a făcut în așa fel încât omul să se găsească într-o situație mai
delicată, mai grea, să poată să se îndoiască de ceea ce simțurile îi furnizau
și în schimb să fie în stare să își pună cele mai elocvente întrebări pentru a
intui adevărul. Uau!!! Dar ce mare scofală este acest fapt??
Mă opresc deocamdată aici.
Voi continua.
Marcel Mureșan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu