Există o bucurie a toamnei ce vine cu un întreg buchet de amintiri legate de sărbătoarea care îi adună pe băimăreni la un loc, făcându-ne pe toți să uităm, pentru trei zile, de griji, de tristeți și de probleme și să ne bucurăm de atmosfera ce se poate trăi doar aici, sub Dealul Florilor.
Sunt mai bine de trei decenii de când toamna în Baia Mare înseamnă Sărbătoarea Castanelor, o poveste frumoasă pornită în primul meu an de mandat – 1993. Recunosc, Dana, soția mea, a venit cu ideea, spunând că ar trebui ca Baia Mare să aibă o sărbătoare a sa, un eveniment care să adune oamenii, să le dea prilejul de a se întâlni, de a se bucura și de a comunica.
Ideea mi-a plăcut. Am luat propunerea în serios și am început să discut despre ea. Am vrut, încă de la început, mai mult decât un concert sau un târg: am vrut o sărbătoare adevărată a orașului.
Veneam după primii ani dificili ai tranziției, iar oamenii aveau nevoie de optimism, de apropiere și de sentimentul apartenenței la o comunitate. Orașul avea nevoie, în același timp, să-și afirme identitatea și să se facă mai bine cunoscut în țară și în afara ei. Ne trebuia un simbol, un element distinctiv, ceva care să fie al nostru ca punct de pornire în povestea noastră.
Așa s-a ajuns la castan. Castanul comestibil era profund legat de imaginea Băii Mari și a împrejurimilor sale. De aici s-a născut numele „Sărbătoarea Castanelor”, iar frunza de castan a devenit simbolul manifestării.
După ce ai dat un nume sărbătorii și după ce i-ai stabilit conturul, începi să aduni în jurul ei oameni, idei, întâmplări, întâlniri și emoții. O privești ca pe un copil care crește an de an, devenind mai interesantă, mai diversificată, mai bogată.
Prima ediție a avut loc în 1993, a durat trei zile și s-a desfășurat în zona Bulevardului Unirii. Un lucru pe care îl consider important și astăzi este faptul că prima ediție a fost finanțată integral prin sponsorizări. Am pornit cu gândul că orașul trebuie să fie participant, nu spectator.
De aceea, programul a început să adune forme foarte diferite de manifestare a comunității: parada, concertele, expozițiile, competițiile sportive, castanele prăjite, întâlnirile cu delegațiile străine și, bineînțeles, focurile de artificii.
Răspunsul băimărenilor a depășit așteptările noastre. Participarea a fost foarte mare și au început să vină oameni și din afara municipiului. Îmi amintesc inclusiv de tinerii și studenții care veneau din Cluj pentru Sărbătoarea Castanelor. Cred că Baia Mare a fost astfel printre primele comunități urbane din România postdecembristă care și-au construit o asemenea sărbătoare identitară.
Și cum succesul te obligă să nu cobori ștacheta, ci să mergi mai departe, am văzut cum sărbătoarea a crescut, sub ochii noștri, de la an la an. Au apărut programe mai complexe și, mai important decât dimensiunea evenimentului, era ceea ce se întâmpla între oameni. Se întâlneau. Vorbeau. Se bucurau împreună. Pentru câteva zile, diferențele politice, sociale sau profesionale deveneau mai puțin importante decât faptul că eram cu toții băimăreni.
Pentru mine, acesta a fost adevăratul spirit al Sărbătorii Castanelor: înțelegere, comuniune, identitate și bucuria de a aparține aceleiași comunități. Am simțit că Baia Mare simte și trăiește prin ceea ce scrie pe sigiliul orașului Râul Doamnelor: „Dragostea dintre cetățeni este suprema tărie a orașului”.
Cu timpul, s-a întâmplat ceva la care, probabil, orice inițiator al unui proiect visează: Sărbătoarea Castanelor a încetat să mai fie proiectul unei administrații. A devenit a orașului. A devenit tradiție.
Sărbătoarea Castanelor nu mai aparține celui care a inițiat-o și nici administrațiilor care au continuat-o; aparține orașului și devine o mărturie pentru istoria Băii Mari. Este povestea unei idei asimilate de întreaga comunitate. Pentru mine, ca inițiator, aceasta a fost poate cea mai mare satisfacție: să văd că o idee născută într-o conversație cu soția mea dobândise o viață independentă.
Au trecut 33 de ani. Orașul s-a schimbat. Oamenii s-au schimbat. Generații care nici nu erau născute în 1993 participă astăzi la Sărbătoarea Castanelor. Și, firesc, sărbătoarea însăși se schimbă.
Asistăm în ultimii ani la ceea ce aș numi o „modernizare” a evenimentului. Este normal ca fiecare generație și fiecare administrație să aducă ceva nou. O tradiție care refuză orice schimbare riscă să devină muzeu. Există însă și cealaltă primejdie: modernizând forma, să pierdem fondul.
Sper ca Sărbătoarea Castanelor să nu-și piardă niciodată spiritul inițial. Ea nu a fost gândită doar ca trei zile de spectacole. Nu numărul scenelor, dimensiunea concertelor sau amploarea focurilor de artificii i-au dat sens; a fost gândită ca sărbătoarea unei comunități.
Cred însă că unui oraș îi face bine să-și cunoască și să-și respecte memoria. Tradițiile nu înseamnă numai ceea ce facem astăzi, ci înseamnă și să știm de unde am pornit, cine a fost acolo și pentru ce am început.
Dacă m-aș întoarce pentru câteva clipe în acea zi din 1993, pe plaja de la Lăpușel, probabil că i-aș spune Danei un singur lucru: „Mulțumesc pentru idee. Uite ce a devenit!”
Iar băimărenilor le-aș spune altceva: Păstrați Sărbătoarea Castanelor ca fiind a voastră. Modernizați-o, îmbogățiți-o, duceți-o mai departe, dar nu-i pierdeți sufletul. Pentru că orașele nu trăiesc numai prin clădiri, străzi și investiții.
Trăiesc și prin memoria, simbolurile și tradițiile care îi fac pe oameni să poată spune, cu un sentiment aparte: „Aceasta este sărbătoarea orașului meu!”
(Autor: Cristian Anghel, inițiator al Sărbătorii, primar al Băii Mari, 1993-2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu