de Gheorghe Pârja
Am fost crescut într-un sat și într-o vreme când
bătrânii erau icoane vii în lumea noastră. Am avut ca modele de senectute pe
Moșu Lupu, Moș Iana și Moș Șomâtă. Până în ziua de astăzi mă urmărește umbra
lor. Dar profesia mă îndeamnă să nu mă rup de veștile zilnice. Tot mai des, aud
știri despre mersul lumii, despre viitorul ei. Teorii fabricate de personaje
stranii. Cu insistență vin spre noi vești despre soarta seniorilor acestei
lumi. Deși mi se par crude, imposibile pentru mințile lucide, nu am cum să le
ocolesc. Prea se insinuează în viața noastră, suficient de neliniștită. Dar să
mă întorc în vremea când respectul pentru bătrâni era onoare, demnitate și
lecție pentru viață. De care am ținut seama până în ziua de astăzi. Pe când
eram elev, într-un manual de limbă română era o povestire despre un sat, în
care tinerii au hotărât să-i alunge pe bătrâni de lângă ei. Când tocmai au
reușit să rămână singuri, au năvălit necazurile peste sat. Au început certurile
între tineri. Unul, mai așezat la minte, le-a spus că ar fi bine să-i cheme pe
bătrâni la obârșii, să le descurce ițele încâlcite. Vedeți la ce mi-a folosit
manualul din școală!
Dar eu nu trebuia să învăț din cărți să prețuiesc
bătrânii. Am avut privilegiul să am bunici, care au bătut pragul octogenar. De
la care am primit sfaturi date în pilde, mângâieri sugerate, mustrări din
sprânceană. Au fost oameni gospodari, cu sânge iute, tăcuți când trebuie,
apăsați la vorbă, când îi tulbura lumea din jur. Nu le plăcea să spună o vorbă
de două ori. Bunicul de pe mamă – tata bătrân- avea un pas calculat, de parcă
nu dorea să tulbure ordinea lumii. Avea cai, vaci, câteva oi. Prețuia armata, o
făcuse în Garda regală, caii și tutunul. Îi plăcea munca, dar și sărbătorile.
Ploile și vremea rea îl trimiteau în colejnă, unde meșterea furci și greble. De
la el am deprins taina cositului. Când a murit, eram militar în termen. Am
venit de la Beiuș în grabă, cu învoire de o zi, am participat la înmormântare
și m-am reîntors sub arme.
Mama bătrână era pricepută la treburile casei și ale
câmpului. Iarna țesea țoluri și cergi. Nu i-am văzut necăjiți niciodată, nu
foloseau vorba aspră ca armă a răfuielii, nici sfada pentru a potoli patimi
ascunse. Aveau neamuri și prieteni pe sate și se bucurau de întâlnirea lor. Își
împrumutau caii, carul și participau la clacă. Nu am auzit, de la ei, vorbe de
ocară. Salutau creștinește „Lăudăm pe Iisus”. Doamne, ce rânduială lumească
mi-a fost dat să am în pruncie! Mai înspre noi longevitatea a devenit o pacoste
pe lume. Oamenii trăiesc prea mult, zic autorii teoriilor oculte. Unele state
sunt îngrijorate că bătrânii au nevoie de medici, de ocrotire socială, iar ei
nu produc nimic. Se aud sunete stridente în acest sens. Ne aducem aminte, la
începutul pandemiei, în Italia, datorită sufocării spitalelor cu bolnavi, s-a
ajuns ca medicii să decidă soarta pacientului. Dacă era mai tânăr, în barca de
salvare, cei bătrâni, la mâna hazardului.
Îmi amintesc un scenariu al prietenului meu,
dramaturgul Matei Vișniec, trăitor în Franța, inspirat din fapte reale. El
relata că jocul morții, în Hexagon, începea cu tragediile din casele de
bătrâni, unde se murea cu trei cifre zilnic. Cu asemenea spor, oamenii se mută,
mai repede, în urne funerare, sau în cimitire. În câteva luni, statul ar
răsufla ușurat că nu trebuie să plătească atâtea pensii. Și alte cheltuieli.
Economia și-ar reveni, locuitorii lumii rămași pe fața pământului ar fi mai
relaxați. Crud scenariu, replici din el se aud și astăzi. După ce și-a făcut
treaba, spiritul malefic se retrage în natură. Timpul trece repede. Generația
care respiră în voie la plecarea bătrânilor ajunge și ea la 70 de ani. Dă semne
de îngrijorare. Și iată, într-o bună zi, spiritul malefic își face din nou
apariția. Cei foști tineri, ajunși acum bătrîni, par nedumiriți că sunt
căutați. Ba se revoltă. Spiritul malefic, care la noi are o coasă, le-a spus
franc: „Cine face un târg cu mine, este pentru totdeauna.”
Dar dreptul la viață este sfânt. Și, totuși, nebunia
s-a cuibărit în lume. Se enunță catastrofa, ca apoi să fie retrasă de pe piață,
fără mari reușite. Rămâne zvonul, pe post de adevăr. Așa este afirmația
scriitorului, economistului francez Jacques Attali, fost consilier politic al
unui președinte francez, că, în viitor, va trebui să găsim o modalitate de
reducere a populației. Se vehiculează și soluții cumplite. Apoi a venit negarea
acestei spuse, dar au rămas produsele imaginației. Ce să mai crezi? Eu cred că,
pe la noi, respectul pentru bătrâni nu a dispărut. Deși mulți bătrâni au rămas
singuri, iar copiii sunt plecați în străinătate. În acest sens, evoc fapta
preotului Ioan Ardelean, din Desești, în beneficiul bătrânilor. Un Centru
multifuncțional, medical, care să le aline bătrânețea și boala.
În imagine, inaugurarea Centrului și cina pentru 200
de seniori. Altfel spus: Cina Bunicilor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu