Prin anii 2000, adică atunci când pregăteam primele cărți pentru tipar, în articolul Liteatura latino-americană între realismul mitico-miraculos și fantasticul prodigios, scriam următoarele despre scriitorul brazilian Graciliano Ramos și romanul lui São Bernardo: „În galeria marilor scriitori latino-americani, negreşit că-şi are locul său de onoare ilustrul scriitor brazilian Graciliano Ramos. Iată doar una din cărţile sale prestigioase – romanul Sao Bernardo, în care înfăţişează dezumanizarea progresivă a protagonistului Paulo Honorio, omul angajat în bătălia fără menajamente pentru dobândirea averii şi pentru consolidarea poziţiei sale sociale (înjghebarea de relaţii sus-puse, căsătoria şi tot calvarul familial generat de gelozie)”. Născut în anul 1934, Graciliano Ramos este „unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii braziliene din secolul al XX-lea, un reprezentant de frunte al romanului regionalist și realist din Nord-Estul sărăcit al țării”, iar romanul lui São Bernardo este considerat „o capodoperă a prozei psihologice și sociale”.
Aceasta
fiind opinia autorizată a criticilor, nu este de mirare că mie atât de mult
mi-a plăcut, încât de la cumpărarea exemplarului pe care îl am în față (Editura
Univers, Colecția Meridiane, București, 1971), cred că l-am citit de vreo 3-4
ori, de fiecare dată fiind captivat de simplitatea limbajului întrebuințat de
autor și de superba fluență a narării faptelor, respectiv de impresionanta
veridicitate a introspecțiilor la care recurge personajul principal Paulo
Honório, un fost zilier sărac, rapace și brutal până în vecinătatea crimei, ce
reușește să prindă niscaiva cheag prin muncă îndârjită („Până la optsprezece
ani am muncit din greu ca să câștig cinci tostoes
pentru douăsprezece ore de serviciu”), viclenie, lipsă de scrupule (acordarea scandaloaselor
împrumuturi lui Luis Padilha, fiul fostului său patron Salustiano Padilha) și,
desigur, prin violență (pe doctorul Sampaio, cel care nu-i plătise vitele
cumpărate de la el, îl atacă pe neașteptate cu câțiva găligani din Cancalancò,
il leagă, îl suie în căruță și-i ciuruie pielea cu ghimpi de cactacee
braziliene), până când, „sătul de viața de țigan nomad”, pune mâna pe prospera
moșie São Bernardo a nevolnicului Luis
(„un omuleț gălbejit, cu buzele subțiri și dinții stricați”), unde se
stabilește împreună cu Casimiro Lopes, „un șchiop cu vocabular redus”, care
„mânuiește bine laso-ul, cunoaște urmele, adulmecă întocmai ca un câine și e
credincios ca un câine”.
Firește,
n-a avut niciodată remușcări că l-a jumulit pe Padilha, omulețul scund și
turtit „ca o pioneză”, care – ateu și evoluționist – manifesta, după ce Honório
îl „scăpase” de moșie, „idei sângeroase și propovăduia, pe șoptite,
exterminarea burghezilor”.
Romanul
este scris de Paulo Honório la persoana întâi, întreprindere pentru care a
încercat să aplice principiul diviziunii muncii, prin chemarea în ajutor a
câtorva prieteni, cu toții mai școliți ca el, căci – după ce băgase cuțitul în
Fagundes – fusese arestat și, în cei aproape patru ani de pușcărie, cizmarul
Joaquim l-a învățat să citească („Avea o Biblie
micuță, cum au protestanții”): părintele Silvestre cu partea morală și
citatele latinești, Joāo Negueira cu punctuația, ortografia și sintaxa, Arquimedes
cu culesul, Lucio Gomes de Arevedo Godim (redactor și director al ziarului Cruzeiro) cu forma literară, iar Honório
cu planul cărții, elemente de agricultură și de creșterea vitelor, tot lui
revenindu-i cinstea de-a suporta toate cheltuielile și de a-și pune numele pe
copertă. Din diverse motive, „grupul de lucru” se destramă chiar la început,
așa că Honório purcede la treabă de unul singur. Evident, se apucă de scris
după moartea soției sale, lucru pe care ni-l face cunoscut în capitolul 2 al
romanului: „Uite ce e: dacă eu aș ști măcar pe jumătate atâtă carte câtă știa Madalena,
le-aș închega jucându-mă”...
Astfel
află cititorii că „Vârsta (50 de ani, nota
mea, GP), greutatea, sprâncenele
stufoase și grizonate, fața roșie și păroasă m-au făcut să mă bucur de multă
stimă”, că în copilărie fusese „educat” de un orb, care îl trăgea de urechi, și
hrănit de bătrâna Margarida (orbul murise, dar bătrâna locuia la São Bernardo „într-o căsuță curățică”,
ce-l costa „zece mil-réis pe
săptămână”), că a considerat îndreptățite toate mijloacele care l-au ajutat să
dobândească moșia São Bernardo și că
într-o dimineață, după s-a îmbogățit prin felurite afaceri și manevre, i-a
venit ideea să se însoare, deși nu-și pierde vremea cu dragostea, deoarece
întotdeauna a fost de părere că „femeia e un animal buclucaș, greu de ținut în
frâu”.
Judecând
toate femeile după cele pe care le cunoscuse până atunci (vulgara Germana din
tinerețea sa, pentru care băgase cuțitul în Fagundes, sau Rosa, dezmățata soție
a retardatului Marciano, muncitor agricol metis/cabloco pe moșie) și încercând să-și zămislească în închipuire „o
făptură înaltă, sănătoasă, de vreo treizeci de ani, cu părul negru” (neavând
prea multă imaginație, se oprește aici!), face o vizită judecătorului de pace
Magalhāes (mărunțel, cu „nasul mare, pe nas cu pince-nez”) și fiicei acestuia , dona Marcela, „un munte de om”,
care „își punea prea multă vopsea pe față și folosea prea mulți ss în vorbire”.
Aici
Paulo Honório le întâlnește pentru prima dată pe Madalena (contrariul tipului
de femeie imaginat de el: tânără, micuță, gingașă, blondă, cu ochi mari și
albaștri, care pe loc îi cade cu tronc „al naibii de mult”) și pe dona Gloria,
mătușa Madalenei, „o cucoană în negru, înaltă, bătrână, slabă”.
După
circa o lună, Honório călătorește în același compartiment de tren cu dona
Gloria, la gară o întâlnește pe Madalena, află că aceasta este profesoară
(terminase Școala normală) și primește o leafă de mizerie, devin prieteni
„aproape intimi”, le vizitează tot mai des în căsuța de pe strada Conafistula,
apoi face cererea în căsătorie, care – în cele din urmă – este acceptată de
fată și mătușa ei, cu precizarea sinceră că nu-l iubește. Cununia este oficiată
de părintele Silvestre în capela moșiei, unde Madalena o aduce și pe mătușa ei,
cea care o îngrijea cu dragoste când era bolnavă (în amărâta lor căsuță cu
numai două scaune, ori „își petrecea noaptea pe un scaun”, ori „se întindea pe
jos”), iar a doua zi „își punea broboada pe umeri și se ducea să-și câștige
existența”.
Îndată
după sosirea la São Bernardo,
Madalena a început, spre nemulțumirea lui Honório, să stea de vorbă cu
angajații din birouri și cu muncitorii agricoli. Nu i-a plăcut din capul
locului Padilha, spunând despre el că are „un suflet josnic”, dar l-a îndrăgit
pe contabilul Ribeiro, un bătrân „cu maniere ceremonioase” și expresii ieșite
din uz, care nu-l simpatiza pe Honório și se adresa donei Gloria cu „mult prea
stimată doamnă”, iar Madalenei cu „prea stimată”. După ce Madalena se otrăvește
(„Pe jos erau pete de lichid și cioburi de sticlă”), dona Gloria și Ribeiro,
unul după altul, părăsesc sinistra moșie São
Bernardo și pleacă în lumea largă...
Reprezentând
lumi diferite, prima ceartă dintre cei doi soți diametral opuși izbucnește „la
opt zile după nuntă”, în faza de început pentru faptul că Madalena era trup și
suflet de partea nedreptățiților și
nevoiașilor (Ribeiro, centenara Margarida, Marciano, bătrânul și neputinciosul
Caetano). Apoi certurile se înmulțesc și devin un insuportabil calvar pentru
sensibila și inimoasa Madalena, din pricina nejustificatei gelozii a lui Paulo,
chiar dacă în cei trei ani de căsnicie li se naște un copil.
La doi
ani după moartea Madalenei și citirea scrisorii de adio pe care i-o lăsase,
Paulo Honório înțelege că ea „a venit aici plină de cele mai bune gânduri”, dar
că ele „s-au izbit de brutalitatea și de egoismul meu”. Chiar dacă încearcă să
dreagă busuiocul cu „n-am fost din totdeauna egoist și brutal”, respectiv cu
„meseria mi-a dat însușiri atât de rele”, tot el este cel care pune degetul pe
rană atât prin concluzia „Mi-am irosit viața prostește”, cât și prin justa
constatare că „neîncrederea asta îngrozitoare”, care este urmarea meseriei, îl
face să vadă dușmani în tot locul.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
19-20 sept. 2026