Obsesia dușmanului

Trăim în societăți care au consacrat libertatea persoanei în constituții. Este vorba nu doar de libertate în înțeles fizic (deplasare, asociere etc.), ci și de libertatea minții. În aceasta intră, de asemenea, libertatea de a te îndoi de relatări, de a întreba, de a accepta sau, la nevoie, de a respinge și de a emite evaluări.

Se pune însă întrebarea în ce măsura se exercită azi libertatea minții. Nu cumva, pe nesimțite, asistăm la  decapitarea acesteia?

Dacă observi ce alimentează azi mințile, chiar socotite „savante”, îți dai repede seama că registrul începe cu zvonuri și continuă cu clișee, propagandă, ideologie, care devin din nou sufocante. Rareori se urcă la cunoștințe, pe care le asigură învățarea temeinică, eventual teoria domeniului, cu foarte rare ocazii se sesizează concepte și concepții, iar filosofie se stăpânește și mai rar. Aceasta este, oarecum, însăși ordinea îndepărtării de cultură. Nu discut aici ponderea știrilor false (fake news) și a convingerii că s-ar fi intrat în epoca „postadevărului” și cât de străină rămâne integritatea pe scena publică.

Îți dai seama ușor și cât de mult au sporit rândurile propagandiștilor, mai ales în țări cu regimuri improvizate și mimetice, care se democratizează anevoie și în care cohorte de titrați ziși academici, trunchiază, fapte și opinii și întrețin conformismul. Mulți se exprimă cu aplomb, dar nu ar da sub semnătură ce declară pe posturi, pentru a și răspunde, totuși, cândva, de ceea ce debitează. S-au înmulțit „noii politruci”, pentru care societatea ar fi atins perfecțiunea odată cu carierele lor. Se multiplică yes-menii în funcții publice. Cei nimeriți la decizii invocă succese închipuite, în vreme ce cetățenii trag ponoasele.

Oamenii se îndepărtează tot mai mult de deviza „îndrăznește să-ți folosești mintea!”, cu care a început modernitatea. Ce rezultă din toate acestea este o gravă decădere. Un eminent contemporanist, Wolfgang Gerhardt, a dat teoria „societății minciunii”, (Unsere Lugengesellschaft, Murmann, Hamburg, 2006), iar printre coautorii pe plan mondial ai diagnozei el îl citează și pe psihiatrul George Șerban, cu o scriere semnificativă.

Nu este ceva cu totul nou în înregimentarea vădită la a crede în simple falsuri. În definitiv, cu patruzeci de ani în urmă, se mai susținea cu pieptul bombat că „are loc criza finală a capitalismului”. Or, proprietatea privată și economia de piață s-au dovedit mai mult decât durabile. Și azi, „intelectuali” de carton, care nu știu nici măcar să verifice aserțiuni, cred că unele țări ar fi rămas în trecut sau că ar fi în afara istoriei. Ignoranța în privința istoriei contemporane este tenace, cu consecințe dintre cele mai directe în atitudinile publice.

Doar că azi, amploarea ocupării minților cu idei îndoielnice, ba chiar cu falsuri, pare a fi mai mare. Acest fapt nu mai poate fi ocolit. De aceea am și vorbit în Vocația gândirii. Profilul lumii actuale (Rao, București, 2024) de „falsa mediatizare”, „somnul logicii”, „criza gândirii”, „confuzionarea valorilor” în specificarea lumii în care trăim. Faptul este semnalat de tot mai multe analize.

Cu aproape două decenii în urmă, cunoscutul geopolitician Pascal Boniface a publicat o carte sub titlul 50 idees recues sur l’etat du monde (Armand Colin, Paris, 2010), pe care o credeam cu șanse puține de a urca în actualitate. Între timp, el a dat și excelenta evocare Intellectuels integres (2013). Azi, actualitatea ambelor este stringentă. 50 idees recues sur l’etat du monde se remarcă, înainte de orice, prin teorema căreia îi este subsumată: sunt multe idei puse azi în circulație și preluate de un cititor sau de altul, dar fiecare poate fi ușor contrazisă cu fapte.

Începând, de pildă, cu ideea după care tinerii s-ar încrede mai mult în ceea ce se scrie în cărți. Numai că, observă Pascal Boniface, tinerii citesc tot mai puțin cărți în epoca internetului, pe lângă faptul că nici cărțile nu sunt fără reproș. De pildă, dacă tinerii ar citi nu doar istoria scrisă de istoricii națiunii respective, ci și istorici din alte țări, ei și-ar da seama că „aceleași fapte nu duc la aceeași descriere, și încă și mai puțin la aceeași interpretare” (p. 11). Chiar dacă descrierile istoricilor din diferite țări s-ar apropia, aceasta ar fi mai mult în legătură cu politici „oficiale”. Fără a mai spune că sunt cazuri de relații între țări departe de asemenea „cooperări”.

Continuând, apoi, cu credința după care „experții cunosc evenimentele”, încât opinia lor merită reținută. Este plauzibilă această cunoaștere, spune Pascale Boniface, dar „chestiunea devine mai delicată atunci când experții își inventează titluri universitare inexistente, funcții fanteziste (sau revendică  titluri pompoase care nu sunt în fapt decât cochilii vide), cu scopul unic de a impresiona publicul și a-l induce în eroare” (p. 16). Observația ne amintește, inevitabil, de ceea ce spunea Spiru Haret – că în țara noastră se acordă titluri de profesori universitari „ca la nimeni”. Ca exemplu de necunoaștere din partea „experților”, Pascale Boniface invocă faptul  că numeroși „experți” au scris cu aplomb despre „armele de destrucție în masă ale Irakului”, care nu au fost găsite vreodată.

Mai departe, referitor la impresia că „mass media controlează opiniile oamenilor”. Pascal Boniface amintește unele efecte ale privatizării instituțiilor mediatice. Mai exact, prin privatizare, mass media satisfac interesele deținătorilor lor și nu au de a face decât prin acest intermediar cu agenda publică. În orice caz, mass media nu au putut controla opiniile când a fost vorba de referendumul de adoptare a Constituției europene, iar, în bună parte, calitatea informațiilor pe care le difuzează este discutabilă. Supuse sistemului concurențial (p. 18), nici mass media nu mai sunt vocea care controlează opiniile.

Oamenii își pun frecvent speranțe de-a dreptul mesianice în lideri. Barack Obama a fost unul dintre ei. Numai că, după lunile de miere ale începutului, și acesta a fost copleșit de situația internațională și a dovedit că, indiferent de personalitate, nu este deloc ușor să imprimi un curs convenabil evenimentelor. La cunoașterea îndeaproape, mi s-a părut înzestrat ca orator, dar și că nu știe ce să facă – de pildă, containement-ul pe care-l aplica altor supraputeri nu avea cum să dea rezultate, fiind, în opinia mea, o politică de scurtă respirație. Mi-a fost clar că Messia nu se ridică dintre lideri, fie ei și larg susținuți.

O prejudecată este aceea că „teritoriile” nu mai contează și că am trăi deja „sfârșitul lumii frontierelor”. Pascal Boniface argumentează că sunt facilități noi de călătorie în lume, dar vizele nu au încetat să fie cerute riguros. Unele state practică, de altfel, severe măsuri de protecție contra imigrației. „Delimitarea teritoriilor rămâne încă rațiunea principală a majorității conflictelor” (p. 36), scrie justificat Pascal Boniface. Aș adăuga că nu suntem într-o lume în care chestiunea teritorială să se fi evaporat, mai ales că, în Europa, nu s-au încheiat cu tratate propuse de guverne legitime și validate de parlamente representative, nici Al Doilea Război Mondial și nici ceea ce a urmat.

Mulți cred că Africa nu s-ar putea dezvolta. Sunt dificultăți, scrie Pascal Boniface, dar pe continentul african sunt și dezvoltări după ce, de exemplu, China și-a organizat cooperarea într-o reuniune cu peste patruzeci de țări, iar Brazilia, Japonia, India joacă un rol în sprijinirea africanilor. Africa nu a rămas în trecut, ba chiar oferă „exemple de creștere și tranziție democratică reușite” (p. 40). Am putea adăuga superioritatea tot mai vădită a valorilor africane în cultură și sport – a cărei recunoaștere este dependentă doar de prezentare. În fotbalul mondial este clar că o selecționată africană ar domina sportul rege.

Rolul Statelor Unite în lume, ca supraputere hegemonică, este inevitabil în discuție. Observația profundă a lui Pascal Boniface este că oricare este prezența americană în evenimentele din lume, societatea americană este viguroasă și rămâne reper și că, oricum se prezintă într-un conflict sau altul hard power-ul ei, „America exercită o atractivitate foarte puternică asupra elitelor lumii, continuă a demonstra capacități de integrare cu totul remarcabile, iar cultura ei populară (cinema, muzică etc.) are totdeauna o poziție dominantă în lume” (p. 42). Desigur, securitatea proprie nu și-o mai asigură nimeni în lume doar prin putere militară, strategia având din capul locului importanță cheie (p. 46), dar Statele Unite rămân cu cea mai mare pondere în cheltuielile militare mondiale și în alte domenii.

Lumea prezintă, în pofida multor evaluări grăbite și sumare, o tendință spre „reechilibrare”, dar Occidentul nu este încă excedat. Țările care-l compun „sunt principalele consumatoare de materii prime și energie, monedele lor sunt cele ale comerțului international, ele stăpânesc circuitele economice și posedă o superioritate militară” (p. 50).  China revine în ierahia de la începutul secolului al XIX-lea, dar  ascensiunea sa cere timp. Lumea nu se lasă epuizată de alternativa „unipolaritate sau multipolaritate” (p. 56-57) și, în timpul previzibil, nicio țară nu va domina întreaga lume. În relația SUA – China, care astăzi dă tonul în lume, vom asista la politici ofensive, dar nu la război (p. 89), pentru fiecare contând mai mult alte soluții.

Se insinuează tot mai frecvent în ultimii ani că „lumea occidentală ar fi în pericol”, căci cineva ar vrea să o ocupe. Pascal Boniface nu dă curs unor asemenea alegații, pe care le și lasă în seama manipulărilor. În fapt, împotriva tezelor lui Samuel Huntington despre „conflictul implacabil al civilizațiilor”, el trimite la faptul că evoluția unei civilizații nu este „ineluctabilă” (p. 70). Ea depinde de mulți factori. Aș adăuga că sunt argumente pentru a vorbi despre „contiguitatea” și chiar de „amestecul civilizațiilor”. Nicio civilizație de astăzi nu este opacă la reușitele alteia și la ceea ce-i asigură vigoarea.

O realitate mult mai bogată și flexibilă se opune simplificărilor și rigidităților răspândite de propagandă în mediatizările actuale. De pildă, argumentează Pascal Boniface, Israel și vecinii arabi vor ajunge din nou la pace, în funcție de recursul la negocieri (p. 84-85), proliferarea nucleară va putea reveni în reguli acceptate (p. 96), încălzirea globală are alte soluții decât cele care se practică.

Sunt în circulație prejudecăți care, evident, mai mult împiedică discuții și rezolvări de probleme. Suveranitatea națională nu este împotriva democrației (pp. 99-101), cum perorează unii. Aș adăuga că, în istorie, suveranitatea națională și meritocrația au fost chiar condiții ale democrației și rămân astfel de condiții. Nicio țară și nicio civilizație nu este împiedicată de istorie să evolueze spre democrație (p. 104). Clișeul „incapacității democratice” a unor țări și civilizații, pe care popperieni vopsiți de azi, ei înșiși incapabili, îl aplică, este demult infirmat de realități. Pascal Boniface argumentează că până și în Franța, cu tradițiile ei democratice recunoscute, democrația a parcurs pasaje dificile, care pot fi întâlnite trecător și de alte țări.

În pofida evaluărilor positive sub multe alte aspecte, democrațiile nu sunt inocente în istorie (p. 106). Aș adăuga aici că Habermas avea dreptate în replica la Kant: democrațiile nu sunt mai puțin belicoase decât alte regimuri, iar faptele o confirmă. Pe de altă parte, „democratizarea cu intervenție din exterior” este îndoielnică sub aspectul reușitei. Așa cum arată cele mai noi analize,  doar din exterior făcută, adică fără efortul și reacțiile cetățenilor țării respective, democrația duce la opusul ei – la dominație.

Tot mai multe analize de referință propun părăsirea clișeelor care afectează din plin dezbaterea publică actuală. Ele aduc probe că ceea ce numim „occidental” este la origine un proiect politic, mai degrabă decât unul geografic și militar (Heinrich August Winkler, Geschichte des Westens, 2016), cum se crede în propaganda de azi, că evoluția recentă a relațiilor Est-Vest nu a fost niciodată liniară (Mary Elise Sarotte, No one inch: America, Rusia and the making of post-Cold war stalemate, 2021) și trebuie abordată cu realism și înțelepciune, că Europa,  pentru a-și reveni, are nevoie de ieșirea din autointerpretări consumate (Georges Corm, L’Europe et le mythe de l’Occident, 2009) și altele.

O personalitate care aduce din nou filosofia la interogațiile profunde ale vieții, Richard David Precht, spune lucrurilor pe nume: „secolul al 21-lea va fi secolul toleranței sau va fi ultimul în care se va scrie istorie umană”(Das Jahrhundert der Toleranz. Pladoyer fur eine wertegeleitete Aussenpolitik, Goldmann, Munchen, 2024). El a observat că decidenți actuali reiau politica drept „distincție între amic și dușman”, formulată de Carl Schmitt, de care  Hitler a și profitat pe loc, cum se știe. Această înțelegere sumară a politicii induce din nou o consecință gravă: nu mai contează ce vor oamenii, ci alinierea la „ceea ce se cere”. S-a intrat în războaie, dar unde au decis cetățenii?

Richard David Precht vorbește de „prăbușirea ce are loc în societăți actuale” și invocă patru cauze: mărginirea decidenților, care nu au capacitatea de a gestiona domenii, dar ocupă funcții (p. 62); evaluări greșite ale resurselor (p. 65); soluții eronate la creșterea complexității, cu birocrație paralizantă și cheltuieli militare în dauna statului respectiv (p. 70); amestecul din afară (p. 72). Richard David Precht adaugă imediat a cincea cauză –  „îngustarea narativă (narrative Verengung)” (p. 74). Decidenții își dau seama „că este foarte greu să se trăiască fără dușmani” (p. 93), îi caută obsesiv, la nevoie îi inventează, iar propagandiștii lor se ocupă să răspândească clișeele. În condițiile unei „societăți mereu mai nesigure” (p. 154), pare să fie o rezolvare  intrarea din nou în „război rece”, iar „războiul cald” nu-i departe.

La lansarea inovativei cărți a camerunezului Achille Mbembe (Kritik der schwarzen Vernunft, 2021), care a semnalat cât de mare a fost ura în istoria africană, Editura Suhrkamp consemna că „obsesiva căutare a unui dușman caracterizează din nou societățile noastre”. Evaluarea se confirmă azi din plin: cu cât este mai incompetent decidentul și mai incapabil să resolve problemele ce-i cad în răspundere, cu atât vorbește de dușman, război hybrid, drone, pericole, nevoia înarmării. Cum scria deunăzi un cercetător de la universitatea Cambridge, nici nu este vorba în noua înarmare a Europei de teama de vreun pericol, cât, din nou, de teama europenilor unii de alții.

Care poate fi soluția la tensionarea inutilă a relațiilor internaționale ca urmare a incapacității decidenților? Nu discut aici reproșul justificat pe care, la un moment dat, Liviu Rebreanu îl aducea, în Jurnalul său, decidenților țării – decidenți care, în loc să rezolve la timp problemele, prin negocieri pricepute, își arată mușchii flasci cu o propagandă pentru neștiutiori.  Nu discut nici faptul evident că la noi, de pildă, autori și publicații întregi trăiesc azi din cultivarea urii – inșii abordează cu ură părți din prezent, dar și trecutul și viitorul și iau ura, în mărginirea lor, ca sens al vieții.

Mă opresc la soluția la care ader, la rândul meu: aceea a unei abordări preventive, politice, negociate și competente a litigiilor. Fostul ministru de externe Joschka Fischer spunea pe drept (în volumul său Der Abstieg des Westens. Europa in der neuen Weltordnung des 21. Jahrhunderts, 2019, p. 236) că nu este altă prioritate în lumea de azi decât „Sachpolitiken” – acestea însemnând, în fond, o abordare realistă, exactă și competentă a chestiunilor. Evident, este vorba de alte politici, în locul sufocării minților cu propagandă și ideologii răsuflate și cu căutarea obsesivă a dușmanului. Richard David Precht vede și el soluția într-o „necoruptă Realpolitik. Cele mai importante teme ale politicii interne și internaționale sunt schimbarea climatică, exploatarea resurselor, moartea speciilor, lupta pentru apă, valurile de emigrare și contrastul răspândit în întreaga lume dintre sărac și bogat, cu dramaticele sale urmări” (p. 28). Este de revenit la cultura libertății, reunind  acum libertatea cu conștiința condițiilor ei. „Solidaritate fără paternalism”, pe baza unei „comunicări fără constrângerea consensului”, cum propunea Jean C. K. Akenda, constituie rezolvarea.

Autor: Andrei Marga