Plecarea unui baladist

                                                 de Gheorghe Pârja

Sunt texte care, parcă, refuză să se lase scrise în vreme de cumpănă. Că vreme de înclinare este moartea unui poet. Ideile patinează pe fața oglinzii, fac înconjurul grădinii, trebuie să străbați păduri de gânduri să le afli întruparea. Din marea holdă nesecerată se culcă la pământ un snop de spice și rămâne un gol. Un gol de cuvinte. Se simte, se vede, se înlăcrimează. Așa mi s-a întâmplat să cred, în aceste zile, când s-a stins din viață Ion Voicu, ultimul baladist afirmat în poezia română actuală. Îmi asum această apreciere cunoscând destul de bine starea liricii din preajmă. Și mai ales că poetul Ion Voicu și-a aprins flacăra poeziei, în urmă cu o jumătate de veac, într-o grupare de tineri băimăreni, din care făceam parte.

Nu uit serile dintr-o tinerețe de club, când ne întâlneam cu cuvântul într-o tavernă dinspre Centrul Vechi, precum urmașii lui Villon, ce ne credeam. S-a făcut că numai de Ion Voicu s-a legat polenul baladei, noi, ceilalți, cutreierând alte teritorii lirice ori epice. Ion Voicu a rămas consecvent slujitor al acestui gen care, pe la noi prin Maramureș, îi poartă numele. S-a îndârjit să nu renunțe la haina care l-a prins cel mai bine. Baladele lui Ion Voicu seamănă numai cu el. Cu har, a presărat simboluri lirice originale, mai ales prin mijlocirea metaforei. O metaforă sinceră, curată, parcă venită din Cer. Nu i-a fost ușor lui Ion Voicu să se ilustreze, având înaintași faimoși ai baladei culte, moderne.

Mă gândesc la poeții Cercului literar de la Sibiu, de la Radu Stanca, la Ștefan Augustin Doinaș. Pe care, depun mărturie, îi citise. Dar harul poetic l-a ajutat să se despartă de modele. Eu cred în poetul care își cunoaște înaintașii, dar nu-i urmează. Așa poți deveni tu însuți. Ion Voicu a reușit să aducă în lumea Cuvântului vibrația din lumea lui interioară. A știut să desprindă, din frământarea sufletului, partea care se acorda cu poezia, cu știința de a provoca armonia pe câmpuri denivelate. Baladele lui Ion Voicu sunt ca o balanță cu un singur braț, pe care lucește frumusețea Cuvântului. Cu revolte reținute, căinți, dar mai ales un dialog frenetic cu moartea.

I-a fost sortit să aibă o fragilitate bacoviană, să nu tulbure aerul prin care se strecura, să aibă o cadență serafică. Nici nu-ți dădeai seama cum poate izvorî atâta energie lirică dintr-o făptură, parcă, dăruită dansului. În ultima vreme, Ion parcă mergea pe ape spre izbăvirea destinului său baladesc, de excepție. Noi, scriitorii din Maramureș, ne socotim mântuiți în prietenie și prețuire, deoarece, anul trecut, la Reprezentanța Uniunii Scriitorilor din Maramureș, l-am cinstit, la împlinirea vârstei de 70 de ani, pe cel care astăzi coboară în pământul Finteușului Mic.

S-au spus cuvinte de apreciere despre sărbătorit. S-a evidențiat faptul că Ion Voicu a rămas credincios unui gen mai puțin cultivat de poeți din generația lui. Mi-a fost alături poetul Ioan Dragoș, cel care, o perioadă, a fost lângă poetul-baladist la Cenaclul din Satulung. Confratele Alexa Gavril Bâle apreciază că: „Ion Voicu este poate singurul poet contemporan căruia versurile i-au luat-o înainte, devenind celebre, arhicunoscute în toate mediile sociale. Sunt cântate peste tot, fiind adaptate pentru mai toate genurile de muzică, de la cea populară, unii confundându-le cu folclorul, la folk și până la hip-hop, disco și chiar manele.”

Celebră este „Balada fulgerată de vânt”, cu un destin surprins de confratele nostru. Un poem cunoscut, din care mulți s-au înfruptat fără recunoștință. A plecat baladistul, au rămas baladele, aceste bijuterii lirice, acum însingurate de autor, dar aproape de noi, la îndemâna tuturor. Subscriu la cei care au recunoscut dramatismul ideilor din poeme, durerea lumii care l-a înconjurat. Da, un poet dramatic-liric! Din colțul unei prietenii vechi, aud versurile “Rău mă dor ochii mă dor/de durerea frunzelor/ și mă fac și iar mă fac/vânt de brad și vânt de fag/și mă duc și iar mă duc/până la izvor de nuc”.

Semnătura rămâne, iar mie o să-mi lipsească prezența cotidiană a poetului pe străzile băimărene.