Fotografia zilei - La seceriş în Oarţa de Sus

Nevoia şi importanţa muzeelor etnografice săteşti

Eram încă pe la început de drum, în cercetare, când i-am îndemnat pe câţiva dascăli locali şi pe oameni cu responsabilităţi de la primării, să înfiinţeze muzee etnografice locale, mai ales în satele şi comunele mari ale Maramureşului, Chioarului, Lăpuşului sau Codrului.

         Au fost mai multe iniţiative care nu au prins viaţă, din nefericire, între ele, Muzeul etnografic al Ţării Chioarului, de la Şomcuta Mare, programat să se înfiinţeze în sediul judecătoriei desfiinţate, apoi, Muzeul Zonei Fisculaşului, ce urma să se organizeze la Copalnic Mănăştur. Nu mai amintim de Muzeul Etnografic al Ţării Lăpuşului, propus, de către noi, să se organizeze la Târgu Lăpuş, propunere la care s-au opus vehement tocmai mai-marii culturii de atunci, lipsiţi de afinităţi culturale. Din mai multele proiecte am izbutit cu unul, cel al Codrului, pe care l-am organizat împreună cu etnograful Sabin Şainelic, în casa George Pop de Băseşti. Şi tocmai pentru că l-am realizat cu multe sacrificii (obiectele fiind adunate pe bază de donaţii), el a fost cu prea mare uşurinţă desfiinţat şi obiectele aduse în Baia Mare, deşi i se putea găsi o altă locaţie. Şi iată că, ceea ce fac unii cu mari sacrificii, alţii strică. Noroc că dascăli entuziaşti şi convinşi de nevoia importanţei unei astfel de instituţii săteşti au pus umărul şi au înscris realizări. Profesorul Traian Rus, când s-a văzut nevoit să scoată obiectele din holul şcolii din Oarţa de Sus, împreună cu ortaci entuziaşti, cu sprijinul autorităţilor locale şi oameni politici, a amenajat un muzeu etnografic al satului într-o casă veche. În jurul muzeului ne strângem, an de an, cercetători şi oameni de cultură, ierarhi de frunte ai bisericii, la manifestările organizate în sat. Lui Traian Rus i se alătură Mihai Dăncuş, care a organizat un muzeu etnografic la Ieud, apoi Victoria şi Izidor Berbecaru, care au organizat un muzeu sătesc în Botiza. În activitatea noastră publicistică, am scris despre muzeele etnografice şcolare, dar, din păcate, rând pe rând au dispărut nejustificat. A rămas, în schimb, cel din Budeşti, care datorită valorii şi bogăţiei obiectelor expuse îşi dovedeşte din plin utilitatea, fiind des vizitat. Cândva, vizitam la şcoală Muzeul Etnografic şcolar din Săcel. Era un muzeu frumos, cu obiecte de mare valoare. Nu mă gândeam că va fi desfiinţat. Chiar dacă din obiecte au mai dispărut, un dascăl îndrăgostit de patrimoniul etnografic local, Vasile Grad, a depozitat obiectele în cabina de proiecţie a căminului cultural, care aşteaptă să-şi ia locul într-un viitor muzeu etnografic. Radu Pop, un tânăr pasionat de cultura populară, fiu al satului, manifestă pe această linie iniţiativă, ba chiar a achiziţionat obiecte pe bani proprii. Visează la un muzeu, pe măsura personalităţii etnografice a acestei vetre. Consultându-l pe primarul comunei, acesta s-a arătat interesat, îl vrea, însă, într-o casă veche. Dar o casă veche nu este funcţională pentru un muzeu etnografic. Este nevoie de atragerea de fonduri pentru construirea unui sediu adecvat pentru un asemenea muzeu, care să fie amenajat potrivit exigenţelor actuale. Asta, pentru că un muzeu etnografic nu este menit doar să atragă turişti, ci trebuie să slujească şi cercetărilor de specialitate, ba mai mult să fie o istorie a devenirii vetrei prin vreme.   

                                                                                  prof. Pamfil BILŢIU

  

IZVOARELE FERMECATE

 În Ţara Codrului mai există izvoare fermecate, izvoare cu apă vie, de la care,  o mână de oameni, ne adăpăm cu balsam pentru sufletele noastre. Aş dori să le descopere mult mai mulţi codreni.

         Despre revista „Izvoare Codrene”, cea tipărită, am aflat în urmă cu  doi-trei ani. Apoi am descoperit revista electronică şi mai pe urmă pe autorul lor, profesorul şi jurnalistul Gelu Dragoş. O viaţă întreagă am scormonit prin milenarul trecut al acestui ţinut. Am căutat să intru în casa şi în sufletul codreanului de odinioară. Să le cunosc. Am adunat mii şi mii de informaţii despre aceşti oameni fabuloşi, dar nu găsisem locul în care să mă pot exprima. Am bătut cu sfială la uşa acestei reviste şi mi s-a deschis imediat. Gelu parcă m-a luat de mână şi m-a tras înăuntru. Am găsit o „gazdă” primitoare, o” casă” elegantă, o casă de ţinută, o casă plină de prieteni. Sper să o „locuiesc”multă vreme de acum încolo.                                                     Mi-am depănat apoi poveştile adunate de la codrenii mei dragi. Prin intermediul revistei le pot citi toţi oamenii mapamondului. Tocmai asta îmi dorisem şi voi rămâne mereu recunoscător. M-am exprimat eu, s-au exprimat prin mine oamenii locului.

         Pe 11 mai 2013, cu ocazia Hramului Bisericii Ortodoxe Române din Oarţa de Sus, am organizat zilele muzeului satului, prilej cu care am lansat cartea „Poveşti din Ţara Codrului”. Gelu Dragoş a fost alături de mine şi ţin să-i mulţumesc şi pe această cale.

                  

                            VIVAT !

                                          Prof. Traian Rus, Oarţa de Sus

POVESTEA GÂŞTELOR

Era în Oarţa de Sus o femeie tare  rea  Îi zicea Domnica. Era tot timpul în harţă cu  vecinii, cu tot satul. Mihaiu Moghii, cel de la care am aflat povestea, zice că se trăgea din Cuţa, din rău fel de oameni.

         Într-o zi i-a intrat în grădină un cârd de gâşte. Nişte gâşte faine, grase. Şi multe. Bietele de ele nu şi-au dat seama că au făcut greşeala vieţii lor, nimerind tocmai în grădina Domnichii.  Când le-a văzut, femeia şi-a dat seama că mai poate face o ispravă. A întrebat în dreapta şi-n stânga despre stăpânul  sâsâietoarelor, dar nimeni nu ştia cine este. Domnica le-a băgat în poiată şi le-a cipilit pe toate, iar pe una, cea mai grasă, a tăiat-o şi a pus-o la fiert.

         N-a fost destul ca să-şi potolească setea de răzbunare. Le-a legat clonţurile la toate, iar uneia dintre ele i-a legat de gât un bilet pe care a scris următoarele versuri :

Bună ziua gazda nost’

Douăzeci de gâşte-am fost.

Sora noastră zace-n oală,

Noi venim în pielea goală.

         După  ce au mers gâştele acasă, omul o citit scrisoarea şi a aflat că-i de la Domnica. A înţeles cine le-a cipilit şi de ce lipseşte una. Dar  în zilele următoare, când le-a dat de mâncare şi a observat că nu se ating de grăunţe şi-a zis :

         - Oare unde or fi fost gâştele astea de s-o săturat aşa de bine ?

         Nu observase că le sunt clonţurile legate. După un timp  una dintre ele a murit şi abia atunci a descoperit ce s-a întâmplat. Le-a dezlegat şi celelalte au scăpat cu viaţă. Pentru  o vreme, căci eu nu ştiu să mai trăiască vreuna.

                                         Oarţa de Sus, martie 2013-03-23

                                                prof. Traian Rus

DRUMUL CÂNEPII

 Memoria orală  a satului Oarţa de Sus păstrează şi acum informaţii interesante despre  soluţii pe care comunitatea le-a găsit pentru a putea supravieţui în perioade grele ale existenţei sale. Mai multe relatări ale consătenilor mei consemnează modul în care prin anii 1940-1950 îşi asigurau îmbrăcămintea şi lenjeria necesară familiei. Erau ani foarte grei. Sărăcia se cuibărise aproape în toate familiile satului. Agricultura de subzistenţă pe care o practicau  abia  le asigura  hrana zilnică. Populaţia crescuse, iar pământul, divizându-se în loturi din ce în ce mai mici, nu mai putea oferi cele necesare. Venituri din alte surse nu aveau. Războiul şi criza economică închiseseră şi supapele emigraţiei. Lucruri de strictă necesitate, zahăr, petrol, chibrituri, mărfuri industriale,  îşi procurau doar pe produse agricole, pe ouă în special. Nici vorbă să-şi poată cumpăra haine.  Au fost nevoiţi să şi le confecţioneze singuri, din singurul produs.

                 Nana Ruzalia Negrii, 80 de ani :

           „Noi  am fost tare  săraci. În familia noastă erau şasă  guri de hrănit, iar pământ nu aveam aproape de loc. Nu aveam nici măcar cât să ne cultivăm cânepă. Când eram fată meream păstă  Codru, în Ţara Ungurească, la zdrobdit de cânepă. Acolo se cultiva multă cânepă. Am ajuns prin mai multe sate. Câteodată ajunjeam şi la scos cânepa toptită din râu, din Crasna. O puneam pă  lângă garduri, la soare şi când era bine uscată ne apucam de zdrobdit. Era plin de zdrobitoare de cânepă  în tăte satile. Apoi treceam la hecelă, la periat. Făceam fuioare. Le călcam în picioare ca şi fie mai mânânţele, ca şi le putem peria mai bine şi să să toarcă mai uşor. Mânuşile le făceam grămezi. Din zece una era a noastă. Pă aia puneam fuior mai din bdiu, o făceam mai ţăpânucă. Pă zâ, cele mai harnice  puteam face cam douăzăci de fuioare. Două erau a  noaste. Aveam on caier din două mânuşi. Lucram până ne umpleam un sac. Mâncam ce ne-am pus cu noi. Mai şi căpătam uneori. Stăteam pe acolo şi câte o săptămână. Luam sacu în spinare şi ne întorceam acasă. Veneam prin Supur, Horez, Babţa. Drumu ţinea cam două zâle. Sacu era din ce în ce mai greu. Ne rupea şelele. O fost şi femei care de la o vreme nu-l mai puteau duce. Aşe  o păţât  Măria Diacului. O vrut să-l arunce. Că nu mai putea. O avut noroc cu Niculina lui Petcaş, mai învăţată cu lucru şi mai tare. I-o luat ea sacu şi i l-o adus. Rămâneam de mas pă unde apucam. P’ân şuri. Odată m-am dus cu Florica Mării Evii,  Florica lui Cohal, cum i s-o mai zis. Ea era măritată. Io eram fată. Am înnoptat în Dobra, înt-o şură. La casa aceea era on fecior. On fecior tare fain. Şi o vinit la noi în hăbdişte. Am povestit ce-am povestit şi de la o vreme prăpădita de Florica o ieşit afară. Am rămas sângură cu fecioru acela. S-o aruncat pă mine. Deşi era tare frumos, nu m-am lăsat la el. Tare cu greu am scăpat. N-am vrut să-mi las fetia acolo. Pă  Florica n-am iertat-o niciodată. I-o putut fi ruşine”

                 Nana Valerica Coţului, 73 de ani :

            “ Şi la noi se cultiva cânepă. Da era mai măruntă şi fuiorul mai aspru. Fuioru din Ţara Ungurească era mai lung şi mai fin. Mai mare dragu. Unii nu aveau pământ să-şi samene. Când răsărea  cânepa trebuia  şi  fii foarte atent. Trebuia să o păzăşti  cam două                  săptămâni, pântu că la păsări le era tare drag colţul răsărit. Veneau în stoluri şi dacă nu erai atent, odată te trezeai că nu rămâne nimnica. O păţât  destui. Îi puneau pă  prunci să alunje păsările şi pruncii se mai luau cu joaca şi uitau de cânepă.  Pericolul era mai mare unde câneptiştile erau izolate. Unde erau mai multe, paguba nu era aşa de mare. O fost şi cazuri în care n-o fost bună sămânţa şi n-o răsărit. Alţii erau mulţi în casă şi nu-şi puteau cultiva cânepă cât să le ajungă. Ăştia mereau în Ţara Ungurească, la zdrobdit de cânepă. Aduceau câte on sac de fuioare. Mai greu le-o fost celora care treceau păstă Codru. Drumu era lung şi să mergi cu atăta terheti în spate, nu-i uşor pentru o femeie. Atunci femeile erau mai slabe. Rar vedeai câte una  grasă. Acuma îs mai multe grase decât slabe. Cu cânepa era o problemă  şi la cules. O culejeai în două-tri rânduri, după cum să cocea. La urmă rămâneau haldurii, pe care era sămânţa.Tare le plăcea la păsări  sămânţa de cânepă. Puneam tăt felu de spărietori.  La noi s-o făcut toptile. Unde erau izvoare. Acolo o băgau la toptit.

               Nana Măria Petrii din Jos, 80 de ani :

            “Io am fost după cânepă în Ţara Ungurească când eram fată. Meream mai ales cu Viorica Petrii Floarii, cu Reghina lui Doliş şi cu măicuţa, Florica Vironii. Şi noi aveam câneptişte, dar nu să făce aşa de bine. Nu să nici toptea tare bine. Fuioru era mai scurt şi mai aspru. Tare greu să meliţa, iar periatu era un chin, numa nu să desprindea di pă pozdării. Nu ştiu ce soi de cânepă era. Nici pământu nu era tare bun la noi. În Ţara Ungurească am fost până p’ân Unimăt, Căuaci,Sărăuad, Kissfalău. Pă acolo. Lucram tătă zua până ne adunam on sac de fuioare şi ne lăcomeam. Numa nu ne învăţam minte să punem mai puţân. Era şi tare fain fuioru şi lung şi moale. Îţi era mai mare dragu si-l torci. Noi eram tare mulţi şi ne trăbuieu haine. Că nu aveam cu ce să ne cumpărăm. Mai ales pă vremea Ungarii. Tătă iarna ţeseam şi tăt nu ne ajunja. Când ne întorceam acasă vineam p’ân Supur şi p’ân Babţa. Tăte eram zdrobdite de atăta terheti. Când ajunjeam acasă nu mai eram bune de nimnic. Mai târzâu, când o vinit bumbacu, făceam o pânză tare faină. Şi făceam tăt felu de cipcuri şi de tărcături, de ieşeau neşte spăcele şi neşte cămeşi minunate. S-o ajuns înt-o vreme că s-o făcut concurenţă între femei. Nici nu te lăsau să intri în camera unde era războiu. Ţâneau secret. Apoi să vezi a doua zâ de Paşti când începea  danţu!  Să aduna tăt satu la şura danţului şi era cum s-ar zâce amu „parada mozî”. Tăte să bdiciuleau unile pă altile. Era tare fain. Oaminii erau tare nealcoşi”                                                                                                                                Mereu nostalgic după acea lume dispărută, îi caut mereu amintirile şi poveştile.

                                                                                  1 februarie 2013, prof.Traian Rus

FOLCLOR POPULAR AUTENTIC - "LA CRÂŞMA LUI VESELIN"

            Femeia îl tăt certa pă Leonad că stă tătă zâua în crâşmă şi be,                                     - Măi, omule, tătă zua stai în crâşmă şi bei. Ţ-ai prăpădit tăte iosagurile şi amu vinz’ şi din pământ. N-am pute fi şi noi în rând cu oaminii ? Să ţânem iosaguri, că pământ mai avem bugăt.

            Leonad s-o uitat, râzând,  la ie şi i-o răspuns :

- Nu ştii tu, cap fără minte,

Câte boale vin pă vite ?

Oile mor de gălbază

Şi mai multe căptiază.

Şi că boii mor de brâncă,

Caii-s şi mai jingaşi încă.

Uite, tu, pălnile mele,

Că poţ be apă din ele!

La crâşma lui Veselin

Tăte-s bine, tăte vin.

Dup-on păhar beu şi două,

Atunci prind coraje nouă.

După două beu şi tri,

Tăt în butu (ciuda) muierii.

După tri mai beu şi patru

Şi nu mă întreacă satu.

După patru beu şi cinci,

Aşe beu care-s voinici.

După cinci mai beu şi şasă,

Că-s voinic si stau la masă.

După şasă beu şi şepte,

Să nu mă-ngîjoi de spete.

După şepte beu şi opt,

Doară nu-s melegar copt.

După opt mai beu şi nouă,

Atunci prind coraje nouă.

După nouă beu şi zece,

Atunci tătă grija-mi trece.

Mureşan Maria, 81 ani, Oarţa de Sus,196

SANCTUARUL DE LA GHIILE BOTII – OARŢA DE SUS – UNICAT ÎN ARHEOLOGIA LUMII

 În arealul arheologic al judeţului Maramureş, Oarţa de Sus reprezintă o localitate aparte, atât datorită numeroaselor situri descoperite aici, cât şi a importanţei lor deosebite. În urma cercetărilor efectuate în ultimii 50 de ani de către profesorul de istorie, împreună cu elevii şcolii şi cu localnicii, cu Muzeul Judeţean de istorie şi arheologie, precum şi a unor descoperiri întâmplătoare, s-a acumulat o zestre foarte bogată: 15 aşezări umane, un depozit de bronzuri, un tezaur monetar imperial roman, numeroase obiecte de piatră, ceramică şi bronz, toate acoperind o perioadă istorică foarte lungă, din neoliticul târziu până în epoca medievală. Se pare că oamenii au găsit aici, încă de la începuturile istoriei, condiţii prielnice vieţii, surse de trai. Relieful şi clima, flora şi fauna, abundenţa resurselor de apă, poate şi calitatea solului, au fost factori care au determinat o locuire intensă şi continuă a vetrei satului. Nicăieri în judeţul Maramureşului şi poate nicăieri în ţară nu s-au descoperit atâtea aşezări străvechi.                                                                                                                   Este dificil să se poată determina populaţiile care au locuit în diferite etape ale istoriei în aşezările descoperite, dar surprinde ca un element comun nivelul lor cultural elevat, simţul artistic deosebit, chiar preocupările pentru aspectul exterior şi ţinută. Mai ales aşezările din epoca bronzului sunt extrem de bogate şi de complexe.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   Dintre descoperiri, de departe, cea mai spectaculoasă este  aşezarea de la Ghiile Botii, un complex de cult fortificat cu şanţ şi val de pământ, de un caracter neobişnuit, nemaicunoscut până în prezent, unic în lume prin caracterul său.  

Descoperirea s-a făcut în anul 1979 de către un elev al şcolii, Petrică Andreicuţ, educat ca şi colegii lui din cercul de istorie şi patriotism „Căutătorii de comori” să caute urme ale trecutului şi să aducă profesorului de istorie obiectele găsite. Fragmentele ceramice aduse de elevul respectiv mi-au dat posibilitatea să presupun că este vorba de o descoperire foarte importantă. Sesizat, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie al Judeţului Maramureş a început imediat săpături sub îndrumarea d-lui dr. Carol Kacso, arheologul şef al instituţiei.În cei 4 ani de săpături, 1980-1984, s-a putut investiga doar o mică parte din complex, însă materialul rezultat, extrem de bogat şi variat, a dat posibilitatea unor concluzii preliminare.                                                                                                                                         Aşezarea este amplasată la capătul de vest al unui deal cu poziţie dominantă, chiar la hotarul de nord al Oarţei de Sus, deal care oferă o bună vizibilitate în toate direcţiile. Parţial aparţine şi de localitatea Stremţ, comuna Băseşti. Are pante abrupte pe laturile sudice şi vestice, iar spre nord-vest şi spre est este legată de câte o şa cu alte două dealuri. Sanctuarul este de mari dimensiuni şi pe lângă platoul pe care se desfăşurau ceremoniile religioase, cuprinde şi un şanţ cu un bordei cu o albiere adâncă de peste 2 metri şi lat de 7 metri, cu pereţi înclinaţi, unde s-au descoperit gropile de ofrandă, precum şi largi platouri în părţile sale sudice şi nordice, pe care erau fortificaţiile şi locuinţele.Pe platoul de pe creasta dealului se desfăşurau ceremoniile religioase, la care participau probabil toate comunităţile din zonă, practicându-se şi jertfele în cinste zeilor pe care îi adorau. Se jertfeau oameni şi animale, cei sacrificaţi fiind depuşi împreună cu vase de ofrandă, conţinând de obicei cereale şi cu obiecte de valoare, în gropile din şanţul lateral. Existau rigori privind alcătuirea acestor gropi de ofrandă, pe fundul lor depunându-se materiale combustibile, peste acestea vase de diverse forme şi destinaţii, obiecte de valoare aparţinând probabil celor sacrificaţi sau comunităţii, apoi bucăţi din corpurile oamenilor şi animalelor jertfite, vase cu cereale. La suprafaţă s-au găsit numeroase vase sparte, poate cele utilizate la  masa de „pomană” care se organiza în cadrul ceremonialului. Se dădea apoi foc materialelor din groapă, realizându-se o incinerare sumară. La final gropile se acopereau cu pietre.                                                                                                                                            Pentru o mai bună înţelegere voi prezenta una dintre gropi, groapa B. Aceasta era de formă ovală la gură, având dimensiunile de 1,15 – 1,70 m şi adâncimea de 2,62 m. Pe fundul ei se aflau bârne carbonizate, într-un strat de 0,30 m grosime. Peste ele s-a găsit un mare număr de vase sparte şi fragmente ceramice, toate cu urme de ardere ulterioară, unele vitrificate. Lângă patul de bârne, în partea sudică a fundului gropii, se afla un soclu de pământ de formă dreptunghiulară, înalt de 0,50 m, pe care au fost depuse oase calcinate, iar deasupra lor, în două grupuri separate, resturi umane înhumate. În poziţie orizontală se găsea un craniu aplecat spre est, oasele de la umeri îndoite şi încrucişate. Alături, în poziţie verticală, se găseau oasele de la coloana vertebrală şi coastele. Peste oasele umane s-a găsit un maxilar şi un os lung de animal. În pământul de umplutură al gropii se aflau mari cantităţi de arsură, foarte multă ceramică, din care o bună parte arsă secundar sau vitrificată, o brăţară de aur, alte două brăţări, 17 inele de aur pentru buclă, o brăţară de argint şi un inel de buclă din argint cu un fragment de ac din bronz. Din lipsă de fonduri s-a putut cerceta doar partea vestică a şanţului şi o mică porţiune din partea nordică. S-au găsit acolo peste 20 de gropi de ofrandă, toate extrem de interesante prin inventar şi modul de alcătuire. Ele au conţinut mii de piese, un adevărat tezaur pentru arheologia românească.

 Prin caracterul său original, prin noutăţile pe care le aduce, aşezarea de la Ghiile Botii este cea mai interesantă dintre descoperirile epocii bronzului. Ea va permite concluzii noi privind viaţa spirituală a epocii, a comunităţilor locale, succesiunea culturilor arheologice în această parte a ţării, periodizarea epocii bronzului.Concluziile de până acum îi stabilesc destinaţia certă de centru spiritual al zonei, loc de desfăşurare a ceremoniilor a ceremoniilor religioase, de depunere a ofrandelor şi de sacrificii. Gropile dezvăluie un aspect ritualic nou, izvorând din credinţe religioase greu de reconstituit. Presupunem că, în principal, localnicii adorau soarele şi că practicau incineraţia. Nu excludem nici posibilitatea ca unele practici ritualice de atunci să se fi perpetuat până astăzi, cum este cazul spargerii vaselor în scopul alungării spiritelor rele. Numeroase dintre motivele ornamentale de pe vasele descoperite la Ghiile Botii se pot întâlni şi azi pe ştergările specifice Ţării Codrului. O parte din materialul descoperit este prezentat în expoziţia permanentă a Muzeului Judeţean din Baia Mare. Prin bogăţia şi varietatea formelor, prin dimensiunile unor vase, dar mai ales prin ornamentarea extrem de frumoasă, prin obiectele din aur şi argint, îi reprezintă pe înaintaşii noştri ca purtători ai unei civilizaţii surprinzător de bogate şi de evoluate. Vizitatorului îi vine greu să accepte atâta măiestrie, atât rafinament, la nişte oameni care au trăit în urmă cu peste 3000 de ani.

Descoperirea de la Ghiile Botii a stârnit un mare interes în lumea ştiinţifică naţională şi internaţională. An de an, valoroşi arheologi din toată lumea vin la Oarţa de Sus pentru a vedea pe viu sanctuarul, apoi la Muzeul Judeţean,  pentru a studia şi admira valorosul inventar.Prin amenajarea muzeului satului Oarţa de Sus, o parte dintre obiecte se vor întoarce la casa lor şi vor fi prezentate  într-o expoziţie.

                                       Oarţa de Sus, ianuarie 2013 

                                                 prof.Traian Rus                                                                                

Poveşti din Ţara Codrului

SCRISOARE DIN RĂZBOI

            Datul cărţii; 1917, 27 ianuarie

            Vei şti dragă frate Găvrilă căci mă aflu pe frontiera graniţei, la pichetul 3. Şi vei şti căci sunt pe patul de moarte, sunt grav  bolnav, poate că n-oi trăi mai mult de 2 sau 3 zile. Te rog să vii la mine să-mi cauţi mormântul, căci cu tine altu nu m-oi mai tâlni. Şi te rog să mă ierţi dacă ţi-am greşit cu ceva, căci eu nu mai pot  să trăiesc şi iartă-mă dacă ţi-am greşit cu ceva. Şi la tine, dragă Livie şi verişoară şi cumnată, te rog să mă ierţi dacă ţi-am greşit cu ceva. Ştiu căci am avut multe cu tine, dar iartă-mă. Şi la Rozuca, chiar nepoată, îi doresc tot binele şi să crească mare, deşi încă n-o cunosc chiar bine. Şi la unchiul Andreica îi doresc tot binele şi spune-i frate  Găvrilă să mă ierte căci sunt foarte supărat. Şi la nana Rozalie, voie bună, şi la familie,  la toţi. Şi la Zifirel îi trimet tot binele. În veci nu l-oi mai vide. Şi la nana Marişca şi la badea Ianoş, la toată familia lor. Şi la lelea Nanci şi la Loaţi. Şi la badea Mihai şi la nana Jenica şi la toată familia lor, voie bună la toţi. Şi la Găvrila Onuţului şi la nana Lucreţie, la toţi şi chiar la Iulian, tot binele, că altu nu voi mai juca cu ei, nici nu m-or mai vede, căci n-oi trăi mai mult şi le trimet la toţi voie bună şi sănătate. Şi la toţi prietenii mei şi la toate neamurile din Sălişte, voie bună la toţi. Mai departe vă doresc tot binele la toţi, căci eu am să mor. Sunt foarte bolnav, nimeni nu mă crede.

            Dragă frate Găvrilă, să ştii de la mine căci tot pământul ţi-l las ţie pentru că mi-ai fost tare drag. Şi tot ceea ce am avut, căci ştiu că tu îi veni la mormântul meu. Să ştie sora că de când sunt în armată nu mi-a trimis barăm o carte. Pentru asta tăt îţi las ţie, fără pământul de pe vale.. Dragilor, sunt foarte bolnav, cred că oi muri în două sau trei zile.

            Dragă frate,  te rog să-mi faci o pomană bună, căci eu am fărină la nana Marişca şi la Bota Andreica, căci cu voi nu m-oi mai tâlni altu. Vă doresc tot binele le toţi şi vă spun rămas bun.

            Contract de donaţie

            Data şi locul, la 27 ianuarie

            Dragă frate Găvrilă, îţi fac un contract căci sunt foarte grav bolnav. Prin care mă aflu pe fruntiera graniţei cu Ungaria, la pichetul N. 3,  cu toţi prietenii mei. Dragă frate Găvrilă tot ce am avut eu şi au rămas de mine, tăte ţi le las ţie. Tot pământul care este în hotarul Orţiţei şi în hotarul Oarţei de Sus şi a comunei Sălişte, toate ţi le las ţie. Şi la sora mea îi las pământul de pe vale, cam 800 de stânjeni. Pentru aceea îi las fratelui meu, pentru că m-au ajutat tot timpul şi a avut grijă de mine. Vă rog ca această scrisoare şi contract de donaţie să nu fie respins de nici un fel de caz. Acest contract de donaţie l-am făcut chiar în frontieră, pe patul de moarte. Noi toţi ostaşii care ne găsim pe frontieră, din plutonu 1, Pichetul N.3, toţi suntem de faţă. Chiar în faţa noastră l-au dat dreptul acesta soldatul Horincar Emil. Toţi recunoaştem această scrisoare şi contract. Noi, ca martori, dovedim întotdeauna, pentru că este făcut în faţa noastră.

                        Aici să iscălesc martorii şi eu ca soldat grav bolnav. Eu subsemnatul, îmi iscălesc numele meu :

                                  Sabou Leontin, martor

                                  Vancu Ion, soldat din Babţa, tot ca martor

                                   Horincar Emil

            Cuvinte simple, sincere. Foarte emoţionante ! 

                                                           Oarţa de Sus, ianuarie, 2013

                                                                          prof. Traian Rus

PROIECTE ŞI PROGRAME DIN ŢARA CODRULUI PE 2013

Muzeul Satului Oarţa de Sus

PROIECTELE ANULUI 2013

           

1. Amenajarea secţiei de arheologie

                        -  poiata va fi amenajată ca spaţiu expoziţional ( în colaborare cu Muzeul Judeţean de Istorie şi arheologie, Consiliul Judeţean, Primăria şi Consiliul local);

                        - se va  amenaja o expoziţie arheologică cu obiecte din siturile  descoperite în localitate (cu Muzeul Judeţean);

            2. Amenajarea spaţiului cultural constând din scenă şi amfiteatru (în colaborare cu Consiliul Judeţean, Primăria şi Consiliul Local);

            3.Acoperirea construcţiilor cu paie de secară (cu sprijinul comunităţii);

            4. Promovarea muzeului prin editarea de pliante şi distribuirea lor ( cu Tămăşan Sorin, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi promovarea Culturii Tradiţionale, Muzeul de Etnografie) ;

            5. Construirea unui sistem de drenare pentru clădiri ( cu Primăria şi Consiliul Local);

            6. Finalizarea demersurilor pentru obţinerea statutului juridic. Transformarea muzeului într-o instituţie publică (cu ing. Tămăşan Alexandru, Muzeul Etnografic Maramureş,Primăria şi Consiliul Local, Asociaţia Culturală Bodava);

            7. Confecţionarea unei troiţe (restenire). Sfinţirea acesteia;

            8. Editarea şi lansarea cărţii „Poveşti din Ţara Codrului” ( Traian Rus, Milian Oros);

            9. Îmbogăţirea colecţiilor muzeului (Rus Traian, comunitatea);

            10. Promovarea online (Rus Traian, Domuţa Marcel, Dragoş Gelu);

            11. Demersuri pentru asfaltarea (betonarea ) drumurilor de acces (Primăria);

            12. Procurarea unor instrumente de lucru necesare : calculator, imprimantă, televizor, D.V.D. (Rus Traian);

            13. Instituirea  ”Zilelor muzeului” –  prima sâmbătă după Paşti (Rus Traian);

            14. Promovarea proiectului „Ţara Codrului” (Rus Traian).

                                                                                        prof. Traian Rus

Notă : Propun tuturor fiilor satului să mi se alăture în aceste proiecte (celor care nu s-au emancipat prea mult, pierzându-şi sentimentele). E-mail: rus_traian47@yahoo.com

                                                                           Tel. 0262.270.545