Un poet de modă nouă, în felul său, este Alexandru Petria,
care şi-a postat, iniţial, textele ce aveau să alcătuiască ultimul său volum,
pe site-uri, pe propriul blog, pe facebook, promovându-şi, după apariţie,
volumul mai ales pe această ultimă reţea de socializare. Traiectul literar
însuşi al autorului (născut în 1968, în Dej) este special, întrucât după ce a
debutat la numai 15 ani în revista „Tribuna” şi după ce şi-a întrerupt, fără a
le mai relua, studiile de psiho-sociologie, a publicat, imediat după Revoluţie,
două plachete de versuri – „Neguţătorul de arome” (1991) şi „33 de poeme”
(1992), sprea dispărea, pentru mulţi ani, în mica junglă a presei noastre (şi a
vieţii), aventurându-se în Bucureşti, unde a fost redactor de investigaţii la
„Zig-Zag”, reporter de investigaţii la „Cotidianul”, redactor-şef la
saptămânalul pentru comercianţi „Hermes” şi redactor la obscurul „Partener”; şi
spre a se întoarce, după 1996, acasă, în Ardeal, unde e redactor-şef al
săptămânalului „Monitorul de Someş”, iar în 2000 fondează o publicaţie proprie,
lunarul „Relitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”, al cărui director este
şi astăzi. Şi iată, acest scriitor pierdut (care trăieşte, după cât mi-am dat
seama dintr-un schimb de mesaje pe facebook, într-o casă încălzită cu lemne pe
care le sparge cu voluptate), autor a două plachete intruvabile, revine oarecum
spectaculos, ca muschetarii lu Dumas, după aproape douăzeci de ani, cu micul
roman erotic „Zilele mele cu Renata” (2010), cu volumul de micropovestiri
„Deania neagră” (2011), care relevă, ambele, un prozator înzestrat, şi, aproape
surprinzător (pentru cei care nu frecventează internetul) ca poet, cu placheta
„Călăul harnic” (2012).
N-am citit primele două plachete ale lui Petria şi nici n-am
găsit referinţe despre poezia pe care el o scria în urmă cu douăzeci de ani,
aşa că, presupunând, totuşi, că era destul de diferită de ce scrie acum, în
proză sau vers, nu-mi pot da seama dacă existau elemente care să anticipeze
ceea ce a dat în ultimii trei ani. Cred, mai curând, că nu…
Ceea scrie astăzi Alexandru Petria mi se pare a fi, dincolo
de înzestrarea sa literară indiscutabilă, rodul unei dorinţe sau, mai bine, al
unei voinţe de a şoca. Mai ales în poezie, unde intenţia cu pricina e exprimată
programatic, prin parafrazarea unei celebre maxime, care în varianta Petria
devine „provoc, deci exist”: „mă provoc şi provoc,/ aerul e cât provocarea,/
n-are cum să ningă pe lângă mine,/ să număr doar de-a prostul bobocii de raţă
şi gâturile de coniac,/ să crească spaima/ şi să mă scarpin în cot,/ impasibil
în forfotă – un marţian al reginei angliei;/ aeru e cât provocarea,/ reţineţi
dacă vă interesează,/ scriitorul care nu provoacă/ e ca un testicul în absenţa
menirii,/ ca un piţigoi cu veleităţi de vultur”. Iar programul este pus în
practică prin variate modalităţi („ nu mă tem uneori să fiu patetic, cum
remarca o prietenă,/ când ironia şi cinismul uită să mă spele în mâinile lor”),
unele devenite „reţetă”: „ia doua tipe fuselate ultima oră, gen,/ aşa,/ o
cameră largă să nu vă învineţiţi de pereţi,/ brunetă şi roşcată în hotel,/ cu
ţâţe onorabile,/ ştiu că nu eşti în limbă după blondele cu neuron stingher,
gen,/ bumbăceşte-le până le zdruncini siguranţa,/ până se răsucesc
recunoscătoare,/ şi spune-le că şi mâine o luaţi de la zero,/ că e ok,/ că
sexul tău nu doarme în bibliotecă între proust şi james joyce,/ apoi vezi cum
iese poezia/ precum pasta de dinţi din tub,/ gen”…
Aşadar, dacă sexul poetului care, ca bărbat, nu se sfieşte
să-şi afirme superbia, iar ca autor nu se fereşte de rostirea pe şart şi nici
de micul argou şmecheresc-ironic, nu doarme între autorii amintiţi, atunci el
stă treaz între alţii, bunăoară între Charles Bukovski şi Louis Calaferte,
între ultimii Brumaru şi Dinescu şi, de ce nu, între ungurul Esterhazy şi
reprezentantele noii pornografii franceze, cum ar fi Marie Nimier; dar aţipeşte
între mizerabilistele noastre, gen Elena Vlădăreanu şi Miruna Vlada, care au
epuizat deja setul de orificii ale corpului uman şi câmpurile lexicale care le
vizează…
Plină, dacă avem în vedere o perspectivă mai pudibondă, de
licenţiozităţi şi vecină cu mica pornografie, poezia din „Călăul harnic”, (
iubirea „cu securea tocită”), alcătuieşte o mică odisee a sexului şi a
creaţiei, din care nu lipseşte sentimentul vidului şi al morţii. Vecină cu
suprarealismul, dar fără a fi, cum bine observă pe coperta a patra Liviu
Antonesei, suprarealistă, poezia lui Petria surprinde prin mecanismul
asocierilor, eliberate din chinga logicii tradiţionale şi făcute să jubileze
secret. Altminteri, acest nou „jurnal de sex”, poate fi caracterizat în
aceleaşi cuvinte pe care un critic american le rostea în legătură cu Bukovski:
„reprezentarea detaliată a unui anume tip de fantezie masculină tabu”. Cu o
doză de livresc, care-i lipseşte modelului, dar şi cu o anume componentă
mimetică. Tradusă în joc. Pentru că poezia lui Petria mi se pare a sta, înainte
de toate, sub semnul jocului : al fanteziei masculine, fie ea şi tabu, al
cuvintelor licenţioase, al asocierilor, al mecanicii poetizării şi chiar al
realităţii cu spaţiul virtual; dar şi al poetului cu prezumtivul său lector şi
cu iubita sa, mai curând fantasmatică decât reală, închegată undeva între
realitatea dorinţelor şi spaţiul reţelelor de socializare: „hai că-s la duş,/
uşa băii rămâne întredeschisă,/ apa loveşte gresia albastră,/ citeşte revistele
de pe măsuţă, sunt două degete de coniac/ în frigider, please prosopul din
dulap, de sub cămăşile de noapte,/ cade apa pe fese, te scarpini pe cea dreaptă
– sub aluniţă,/ e tihnă, oare să mă vâr sub duş,/ sigur că atunci când eşti
gata,/ am reţinut că nu suferi duşul în doi,/ calculatorul a început să
funcţioneze ciudat,/ coniacul a ajuns la fix, gustul lui a rămas pe limbă,/ nu
văd uşa, curge apă din monitor,/ dau restart” („curge apa”). Altminteri, în
spiritul poeziei mai noi, fanteziile poetului se ţes în derizoriul cotidian,
repudiind metaizica, dar cultivând ironia, sarcasmul ori cinismul afişat cu
ostentaţie, nu neapărat şi misoginismul. Avem, în „Călăul harnic” o poezie de
subiecte (preponderent erotice), o poveste a ipostazelor erotico-literare,
derulată între un soi de prolog uşor iluzionat („te-am iubit cu trupul pe
cuvinte/ m-ai iubit cu umbra// am băut numai cafele tari/ în căni de apă/ ai
băut numai ceai verde şi apă plată// am înjurat şi am dat din mâini revoltat/
ai zis că perturb liniştea// mi-am jupuit pielea să-ţi acopăr/ inima,/ iar
inima se rostogoleşte pe stradă,/ asfaltul se înmoaie pe unde ajunge,/ şi
rostogolindu-se devine mai rece, aburită, mai rece,/ ciudăţenie pe asfaltul
topit, zimţată,/ inima ta/ cu apă plată şi ceai verde”) şi un soi de epilog
aproape dezabuzat: „mai ia tramvaiul, nu maşina,/ redu ţigările// e păcat să
mori sănătos, replici/ banii-s scurţi de coadă, spune,/ nu te mai întinde la
fripturi şi coniac// se îngraşă doar groparii şi popii// e criză// da, e criză,
şi dragostea se deschide second-hand:/ spuneam aceste cuvinte în vis/ iar
visul/ şi-a aruncat scăunelul de sub picioare/ cu gâtul în laţ”. Observăm aici
şi „tehnica” poetului, care e, îndeobşte, aceea de a da un anume sens
sporovăielii sale pe o intreită temă – dragostea, poezia şi moartea – prin
forţa de iradiaţie a finalurilor sau măcar a câte unei afirmaţii sau imagini
mai percutante. Şi când nu printr-o imagine ori prin iradierea unei vibraţii ascunse
a gândului, atunci prin postura macho şi prin nuditatea expresiei, nelipsită,
totuşi, de elementul livresc, ludic şi (auto)ironic, precum în această reţetă
de seducere: „cum s-o scoţi în parc/ cum să asculţi vladimir vâsoţki/ cu ea în
sticla de votcă/ şi cohen şi pink floyd la whisky/ cum să se bucure că
alexandru petria scrie ok/ cum s-o regulezi pe cinstite fără să îmbraci
părerile de rău/ cu geaca de piele veche şi trainică/ cum să-i spui că-ţi plac
pinguinii/ şi urşii panda/ şi melcii/ şi vorbele oable/ cum pe cinstite?/ noul
meu storcător de fructe/ este mai bun decât fostul meu soţ, gângureşte cu
ochii-n telemarket”.
Licenţiozitatea premeditată, căutată, întrucâtva asumată,
dusă, atunci când se întâlneşte cu metafizica ori cu marile simboluri, până în
vecinătatea iconoclastiei („dacă suntem cruste/ ale aceleiaşi melodii/, după
chipul/ şi asemănarea lui,/ dumnezeu/ şi-o/ ia/ la/ palmă/ privindu-ne”) s-ar
putea să fie, totuşi, o capcană atât pentru poet (care cade uneori în
gratuitate şi derizoriu), cât şi pentru lector (care poate jubila ori se poate
indigna în faţa roistirii pe şleau; dar se şi poate strădui în chip excesiv să
descifreze sensul mai înalt ori mai profund al acestei poezii). Până una, alta,
m-aş mărgini, conclusiv, la observaţia făcută de poetul însuşi: „alexandru
petria scrie ok”!
Tudor Cristea
_______________________________________________
*Alexandru Petria, Călăul harnic, Herg Benet Publishers,
Bucureşti 2012, 110 pag.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu