Tare plângăcioși au ajuns
românii. Îndeosebi de la Decembriadă încoace, de când toate s-au dus pe sfârlă
și de muncitori și țărani nu mai are nimeni trebuință după ce fabricile s-au
închis, iar supermarketuri s-au tot deschis unde cu gândul nu gândești, de
lumea-ntreagă la români privește și-nvață cum totuși consumul poate fi mărit
printr-o justă corelare a trebuințelor celor mulți cu sporul disponibilizărilor
și al impozitelor, a activului devenit pasiv cu pasivul ajuns catastrofal, a
pozitivului aproape inexistent cu negativul omniprezent și omnipotent.
Firește, o asemenea
performanță nu este la îndemâna oricui. Ea este opera descurcăreților, acea
pestriță și-ntinsă tagmă, care a luat locul defunctelor clase, marea mândrie și
masă de manevră pentru regimul bolșevic, și în care intră cam tot ce mișcă-n
țara asta – de la vlădică până la opincă, de la ales până la boschetar.
Caracteristica
fundamentală a descurcăreților este eminamente reflexivă, căci unii ca aceștia
se dau de ceasul morții să se descurce
pe ei și ai lor și nici prin cap nu le trece să descurce ceea ce-i cu putință, ori ceea ce scrie-n fișa postului
(am în vedere factorii cu putere legislativă, executivă și judecătorească), ci
– dimpotrivă – mai tare să-ncurce lucrurile, întrucât ei știu din instinct, din
propria experiență și din cea a înaintașilor că mult mai lesne se pescuiește în
apele tulburi.
Privite de pe pozițiile
moralei, toate sensurile atribuite verbului a
se descurca tind cu insistență înspre zona generoasă a nelegiuirii,
deoarece toate au foarte puțin din străduințele oneste și foarte mult din
îndeletnicirile care merg mână-n mână cu minciuna, impostura, trădarea și
hoția.
Dar, chiar dacă fac parte
din aceeași familie, poate fi băgat descurcărețul-găinar,
cu măruntul lui scop de-a supraviețui prin nemuncă și ciordeală, în aceeași
oală cu descurcărețul-ștab, cel
care-i oricând pregătit să strângă de gât mii și mii de semeni, doar pentru ca
neam de neamul lui să poată huzuri?
Cu toate astea, adică în
pofida distanței ca de la cer la pământ dintre cei doi, în cel mai multe cazuri
descurcărețul-găinar va fi mult mai lesne dibuit și mai strașnic pedepsit decât
banditul cu pretenții și blazon.
E limpede de ce. Pentru că
înșiși legiuitorii (apărătorii și împărțitorii dreptății) caută să se descurce
cât mai abil și mai profitabil, adică ferindu-se ca de foc să se pună rău cu
potentații zilei. De unde decurge cu necesitate concluzia: Ei nu sunt nici pe
departe veghetorii și apărătorii dreptății, ci ai impresiei create (de teamă
pentru cei mulți și nevoiași, de satisfacție pentru îmbuibați) prin severitatea
pedepselor aplicate găinarilor perseverenți.
Ba și mai și. Surprinși de
iuțeala cu care unii s-au îmbogățit (practic la întuneric și peste noapte) și de
blândețea cu care acționează legile în cazul lor, românii – funcție de
capacitatea lor moral-intelectuală – în formulări alegorice de tipul Hoțul neprins e om cinstit, își exprimă
fie admirația față de asemenea lichele, fie dezamăgirea vizavi de ineficiența
justiției noastre.
...De precizat că
substantivul/adjectivul descurcăreț și
verbul a se descurca au făcut o
strălucită carieră pe plaiurile noastre, astfel că mereu în pas cu nevoile și
năravurile locuitorilor, aceste cuvinte se constituie într-un veritabil etalon
al mentalității românești.
Sigur că da, din totdeauna
au existat descurcăreți (istoria colcăie de ei), adică aventurieri și impostori
de mare calibru, care, înzestrați de la natură și/sau împinși de la spate de
noroc, au căutat să exploateze la maximum șansa ridicării în angrenajul social,
pe culoarele create prin lărgirea fisurilor din corpusul social.
Unii dintre ei, precum
celebrul aventurier Iacob Basilic Despotul, au reușit să se cațere până la
vârful piramidei sociale. Mai exact, grecul de care se face vorbire, a ajuns
domnul Moldovei cu numele de Despot Vodă, după alungarea lui Alexandru
Lăpușneanu cu ajutorul polonezilor.
Dar iată alte două
memorabile exemple de acest gen din istoria noastră, cu consecințe devastatoare
pentru țară și popor: bolșevicii (mulți dintre ei nevorbitori de limba română,
dar aduși la putere de tancurile rusești) și fripturiștii lui Ion Iliescu, de
data asta bolșevici cunoscători ai limbii nostre, dar și ei susținuți de
străini.
Revenind la termenul descurcăreț (substantiv sau adjectiv),
trebuie puse în evidență cele două însușiri esențiale ale acestui termen:
1)Așa cum spuneam mai sus,
prima însușire se raportează la sfera sa și la numeroasele conotații care i-au
fost atribuite. Un cuvânt obișnuit, care inițial avea sensul bine precizat de a
desluși calea justă, altfel spus de a afla soluția corectă într-o chestiune
încâlcită, iată că prin denaturarea sa a dobândit sensuri noi, cu iz voit
imprecis și derutant și cu un conținut ce înclină înspre etica (sic!) incorectitudinii.
Toată lumea știe în clipa
de față că cele două fețe ale verbului în discuție, redate prin diateza activă
și reflexivă (a descurca, respectiv a se descurca), își îndreaptă eforturile
lămuritoare pe direcția: a ieși basma curată, a ajuta pe cineva să nu se înece
(evident, la figurat), a-l scoate pe cel înhățat din ghearele justiției.
Căci, lucru la fel de bine
știut de noi toți, cu cât cineva dovedește mai multă nerușinare și cu cât se
bucură de mai multă protecție din partea mai-marilor zilei atunci când nu toate
capcanele pot fi ocolite (Ex.: Victor Ponta hoț dovedit și mincinos înrăit și
cu toate astea prim-ministru, Relu Fenechiu cu dosar penal și totuși ministru,
Adrian Năstase pușcariaș și făcut de ciracii săi martir, poate chiar erou
etc.), cu atât are parte de mai multă apreciere în ochii confraților săi și
despre el se va spune că s-a descurcat ori că știe de minune să se descurce.
2)Substantivul descurcăreț are un destin foarte
asemănător cu englezescul gentleman.
Întrucât a fost deturnat de la sensul său consacrat (fie acela de șmecher,
abil, viclean, lunecos, isteț, fie acela de hoț, pungaș sau escroc), atunci
când într-o discuție oarecare se utilizează cuvântul în cauză, cei care sunt
mai puțin familiarizați cu frecventele camuflaje din lumea interlopă, se văd
nevoiți să ceară lămuriri suplimentare pentru a ști în care grupă să-l așeze.
Este clar că termenul are
o încărcătură preponderent peiorativă și de regulă se încadrează în cea de-a
doua grupă. Însă se recurge cu obstinație la acest camuflaj, deoarece în
consens cu starea psiho-morală a românilor obijduiți, se caută prin trucuri și
artificii ieftine ca atenția lor să fie abătută de la sărăcia care-i aduce la
disperare și de la cancerul corupției care le macină societatea.
Cum se prezintă lucrurile
cu termenul gentleman? La început
prin el era desemnat un membru al societății care poseda un blazon și o anumită
proprietate funciară. Avea, adică, un anumit rang social și se bucura de
respectul semenilor. Pe atunci, când spuneai despre cineva că este gentleman,
nu-i făceai un compliment, ci doar afirmai un fapt. Tot așa, dacă afirmai
despre cineva că nu-i gentleman, nu era o insultă, ci o informație. Și, după
cum menționează adorabilul C.S.Lewis în cartea sa Creștinismul redus la esențe, „nu era nici o contradicție în a
spune că John este mincinos și gentleman”...
Mai târziu, prin gentleman
- și nu doar pe teritoriul Marii Britanii! – a fost desemnat omul distins,
manierat, curtenitor cu femeile. Dar a numi pe cineva cu acest sens nou și
rafinat al cuvântului, nu mai înseamnă a da informații despre el, ci este o
modalitate de a-l lăuda. Tot așa, a nega că cineva este gentleman în noua
accepțiune a termenului, înseamnă pur și simplu a-l insulta!
Când un cuvânt, opinează
cu justețe C.S.Lewis, încetează să mai fie descriptiv și devine unul laudativ,
el nu mai comunică un fapt despre obiect, ci transmite doar atitudinea
vorbitorului despre acel obiect.
După ce a fost astfel
rafinat comparativ cu sensul său brut și concret, cuvântul gentleman nu mai
înseamnă decât că persoana vizată prin el este agreată de vorbitor.
Dar, conchide C.S.Lewis,
cuvântul gentleman de după rafinare a devenit complet inutil, și asta deoarece
în orice limbă există suficiente cuvinte care să exprime admirația noastră față
de ținuta și comportamentul cuiva.
Se subînțelege că pentru
atâta lucru nu era nevoie de un cuvânt în plus...
Sighetul Marmației, George PETROVAI
23 mai 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu