Se cunoaşte prea bine
starea precară a agriculturii româneşti. Iar noi cu toţii resimţim din plin
efectele nefaste ale acestei stări de lucruri, profund anormală pentru o ţară
precum România, cu un potenţial agricol de invidiat: se resimte invadarea
pieţei interne cu produse străine fără gust ori cu gust îndoielnic, din cauza
chimizării şi din cauza metodelor artificiale folosite pentru stimularea
dezvoltării, de asemenea – ceea ce la omul nevoiaş trece pe primul plan, se
resimte dureros creşterea necontenită a preţurilor, inclusiv la alimentele de
bază, astfel că o familie cu venituri modeste este obligată să pună la bătaie
cea mai mare parte din resursele financiare de care dispune pentru a-şi asigura
hrana zilnică.
Acestui fapt trist i se
datorează la urma urmei atât lehămitiseala majorităţii românilor – o stare
psihică ce se învecinează cu apatia şi dezinteresul contraproductiv, cât mai
ales jalnicul nivel de trai al grosului românilor în comparaţie cu cel al apusenilor,
ba chiar cu a multora din fostele ţări comuniste. Oh! Nici vorbă, la capitolul
preţuri au mare grijă guvernanţii ca românii să nu rămână de căruţă (sic!) în
faţa occidentalilor, în vreme ce la alte capitole sociale fierbinţi, ca de
pildă şomajul şi inflaţia, întâietatea românilor s-a afirmat drept o evidenţă
postdecembristă incontestabilă...
Cauzele actualului
dezastru al agriculturii româneşti sunt aşijderea bine ştiute: unele mai
vechi, din perioada comunistă, când ţăranii cooperativizaţi erau îndopaţi cu o
mentalitate ce-i încuraja la lene, chiul şi hoţie, altele mai recente, de după
Decembrie ’89, când furia “revoluţionară” împotriva vechilor
rânduieli agricole a luat calea răfuielilor de clan sau grup, astfel fiind
nimicit cu totul şi ceea ce era bun în fostele C.A.P.-uri sau I.A.S.-uri:
animale, inventar agricol, ideea de asociere. Dar descoperirea, explicarea ori
justificarea unora dintre cauze nu ţine nimănui de cald în clipa de faţă. Nici
măcar cunoaşterea făptaşilor. Căci nu prin astfel de măsuri, fie ele şi
punitive, se vor rezolva gravele probleme de fond cu care se confruntã agricultura noastră: tot mai mult teren
arabil prost lucrat sau lăsat în paragină, slaba motivaţie pentru populaţia
rurală tot mai îmbătrânită, care – în virtutea inerţiei şi obişnuinţei – se
încăpăţânează (!) să mai lucreze nişte loturi de la un an la altul tot mai
împuţinate, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, exodul masiv al tinerilor din
mediul rural spre alte zări şi alte ţări (Austria, Germania, Italia, Franţa, Spania, Portugalia şi mai departe), ţări unde România interbelică
exporta cantităţi însemnate de cereale. Căci la acea dată, cu tehnica agricolă
de-atunci, România era considerată grânarul Europei!
Aceasta fiind starea de
fapt a griculturii noastre, acum când România – cu imensul potenţial agricol de
care dispune (pământ bun de uns pe pâine!), a ajuns în ruşinoasa postură ca de
la un an la altul să nu-şi asigure necesarul de alimente (80 % din alimentele consumate la ora asta de către
români provin din import!) ,
în asemenea nedemne condiţii se impune reconsiderarea iminentă şi din temelii a
politicii noastre agrare, astfel încât statul să devină principalul partener de
afaceri al ţăranului român de azi şi al fermierului de mâine, tinerii să rămână
în ţară pentru a asigura schimbul actualilor producători agricoli, iar România
să se transforme în cel mai scurt timp dintr-un penibil importator, într-un
apreciat exportator de produse diversificate: cereale, uleiuri vegetale, ouă,
brânzeturi, fructe, sucuri naturale, carne şi derivate din carne.
Într-un asemenea cadru
stimulativ, fiecare zonă a ţării ar avea posibilitatea să-şi valorifice
avantajele sale specifice (absolute şi relative), care avantaje, în momentul de
faţă sunt lăsate de (i)responsabilii cu destinele agriculturii noastre în
braţele dezinteresului şi nepăsării ori pradă eroziunii timpului. Maramureşul
Istoric, de exemplu, ar putea redeveni – desigur, doar cu subvenţii din partea
statului – redutabilul şi mult apreciatul exportator de produse ecologice pe
pieţele apusene: fructe, ţuică, sucuri naturale, ape minerale, produse din
lapte şi carne. Deasemenea, pe baza unui program judicios articulat, care să
antreneze industriile nepoluante (turismul internaţional, de exemplu),
Maramureşul ar putea să-şi exploateze enormele resure ale solului şi subsolului
cu care a fost înzestrat
de Creator: flora spontană, apele minerale, nămolurile terapeutice etc. Căci nu
spunea cu îndreptăţire apostolul Pavel în Tesaloniceni II: Qui non borat non manducet (Cine nu lucrează, să nu mănânce)?
George
Petrovai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu