Cronică Literară: - Ioan Groşan şi problema nemuririi sufletului

                                                                            de Alex. Ştefănescu

     

 Obsedantul deceniu, într-o nouă viziune

S-ar putea face o experienţă: să i se dea lui Ioan Groşan să scrie despre Troilus şi Cresida, dar şi despre Bill Clinton şi Monica Lewinsky; să treacă de la romantism la realism, de la realism la modernism, de la modernism la postmodernism; să cultive proza scurtă şi să experimenteze apoi şi romanul. în toate aceste ipostaze, el ar rămâne, în mod sigur, el însuşi şi ar fi recognoscibil. Atenţia prietenoasă cu care îi examinează pe oameni, înduioşat şi amuzat în acelaşi timp de rolurile pe care ei le joacă în eterna comedie a existenţei, nu se stinge niciodată, indiferent de temă, tehnică narativă, gen literar.

De altfel experienţa s-a şi făcut. A făcut-o Ioan Groşan însuşi, luându-şi subiectele din cele mai diferite medii şi epoci şi utilizând toate formulele literare aflate la îndemână, de la stilul indirect liber, care îi plăcea atât de mult lui Marin Preda, şi până la cel eseistic, în care s-a împotmolit până la urmă, ca într-o imensă halviţă, Nicolae Breban. Iar acest proteism n-a dus nici pe departe la o alienare a prozatorului. Diversitatea situaţiilor literare în care el s-a instalat n-a făcut decât să-i evidenţieze individualitatea.

Ioan Groşan a scris o nuvelă şi despre "obsedantul deceniu", Caravana cinematografică. Despre "obsedantul deceniu" (deceniul şase) au scris aproape toţi prozatorii începând din a doua jumătate a deceniului şapte, când Ceauşescu, criticând ce s-a făcut în timpul lui Dej, a dat de înţeles că perioada respectivă nu se mai bucură de imunitate. S-a ajuns chiar la o standardizare spontană a prozei pe această temă. în mod invariabil, activiştii şi securiştii erau reprezentaţi în cuprinsul ei ca personaje malefice, iar intelectualii trimişi în închisori sau ţăranii obligaţi să se colectivizeze - ca victime (reprezentare în mare măsură adevărată, dar neproductivă din punct de vedere literar). Şi mai greu de suportat decât acest maniheism era atmosfera invariabil sumbră.

în Caravana cinematografică, Ioan Groşan face să se audă mereu, în surdină, o muzică veselă şi graţioasă, mozartiană. Descins într-un sat, Mogoş, un tânăr activist, "tovarăşul Tavi" se îndrăgosteşte de o învăţătoare din partea locului. Toată învăţătura marxist-leninistă din capul lui se dovedeşte ineficientă în atingere cu farmecul natural al feminităţii.

"Caravana cinematografică" (instituţie ambulantă ivită din admiraţia naivă a lui Lenin pentru cinematograf) pleca în turnee prin sate în perioada de pionierat a comunismului pentru a-i culturaliza pe săteni. Ea reprezenta o nouă formă de "poporanism", având un scop nu numai didactic, ci şi propagandistic. Activistul care în mod obişnuit o însoţea avea grijă ca filmele să fie înţelese "corect" din punct de vedere politic.

Ioan Groşan şi l-a ales nu întâmplător ca personaj principal pe un asemenea propagandist, care, fiind ingenuu, ni se înfăţişează ca un don Quijote caraghios, produs hilar al comunismului. El vine în sat să propovăduiască o ideologie pe care n-o înţelege (şi care nici nu are, de altfel, nimic de înţeles) pentru ca în cele din urmă să fie iniţiat el însuşi în ceva mai important, în iubire. Iată prima impresie pe care "tovarăşul Tavi" i-o face învăţătoarei (pagină antologică):

"şEaţînchise uşa fără zgomot, aprinse lumina şi se opri în faţa oglinzii. Ascultă în linişte, mai ştii, poate că o pândeşte, dar îl auzi îndepărtându-se pe drum. "Locuiţi departe?" întrebase el ieşind din caravană şi apucând-o înainte tocmai când voise să-i spună că nu-i nevoie s-o conducă, stă aproape. "Nu, imediat..." zise ea derutată de hărnicia cu care păşea el, ca un întârziat grăbindu-se spre propria casă. Se şi temuse un moment: "Dacă?..." Văzându-l însă cum merge, cu mâinile în buzunare, cu capul plecat, atent la drum, se liniştise repede, nu prea arăta el c-ar avea alte gânduri decât alea cu dezbaterea, cu organizarea pe baze noi, parcă, a activităţii culturale, da, da, pe baze noi... Nu se înşelase: Când ajunseră în dreptul casei, ea îşi încetini paşii. "Aici?" "Da" răspunse ea. "Atunci, zise el, pe mâine! Noapte bună" şi-i întinse zvâcnind braţul, strângându-i cu exactitate, tovărăşeşte, mâna."

Este semnificativ faptul că un critic exigent şi rafinat ca I. Negoiţescu s-a declarat încântat citind Caravana cinematografică: "Povestea acestei convertiri la natură şi la normal, a ceea ce e mecanic la ceea ce e viu, o consemnează autorul cu simplitate, cu discreţie mereu, cu un fel de pudoare critică, dar şi un autentic simţ al comediei."

Nuvela care l-a intrigat pe Mihai Dulea

Într-o prefaţă care este însăşi o bucată literară plină de farmec, Ioan Groşan povesteşte cum a avut, în 1989, o întrevedere cu Mihai Dulea, "care semăna izbitor şi fără nici un rost cu Panait Istrati" şi "era un fel de mână dreaptă în cultură a Elenei Ceauşescu". Acesta i-a atras însă atenţia că, în volumul Trenul de noapte, pregătit pentru tipar, nuvela Spovedania, cu subiect preoţesc, ocupa prea multe pagini, şi i-a cerut să "echilibreze" volumul, scriind şi o povestire despre ţărani.

(Pentru delectarea cititorilor, reproduc relatarea a ce s-a întâmplat în continuare:

"... Ce-aş spune eu de pildă dacă el m-ar sfătui să atac tema atât de frumoasă a noii revoluţii agrare.

Ce să fi zis? N-am zis nimic. "Mai gândiţi-vă", a surâs tovarăşul Dulea, s-a ridicat şi mi-a întins mâna. Am ieşit perplex şi din furia pe propria-mi perplexitate am scris într-o zi şi o noapte O.Z.N.-ul. N-o fi ea, povestirea, tocmai cu "noua revoluţie agrară", dar se petrece pe tarlale, prin păduri, la ţară, oricum. Aşa a putut apărea Spovedania.

Mai nou, aflu că O.Z.N.-ul a fost tradusă în Franţa şi Polonia. Al dracului tov. Dulea, a fost bun şi el la ceva!...")

Nuvela care l-a intrigat atât pe Mihai Dulea, departe de a avea un subiect preoţesc, are unul... omenesc, ca aproape întreaga proză a lui Ioan Groşan. Protagonistul naraţiunii este, într-adevăr, preot, dar putea fi şi activist, ca "tovarăşul Tavi", din Caravana cinematografică.

Preotul, tânăr, se numeşte Emilian Marcu şi vine într-un sat cu gândul să ducă o viaţă tihnită (îi place, printre altele, să pescuiască). Iată însă că una dintre femeile care i se spovedesc, Ana, îl tulbură cu confesiunile ei despre destrăbălarea în care se complace. în loc ca preotul să o convertească pe femeie la puritate, femeia îl converteşte pe preot la dezmăţ.

Această contaminare a preotului de păcat nu este blamată de autor de pe poziţia autorităţii eclesiastice, aşa cum se întâmplă în proza lui Gala Galaction, ci are parte de o privire comprehensivă, educată să primească ceea ce este omenesc. Ioan Groşan se dovedeşte a fi încă o dată cel mai bun autor român de proză rusească.

 O poveste de dragoste pe înţelesul optzeciştilor

 Nuvela Marea amărăciune este un love story scris în convenţie optzecistă. Eroii nuvelei, profesorul Sebastian Pop, în vârstă de 33 de ani, şi o nou-venită în şcoală, foarte tânăra profesoară Ioana Eraclid, îşi scriu la început bileţele inofensive, legate strict de colaborarea lor didactică. Treptat ei descoperă, însă, că mesajele respective sunt un fel de anticipări scriptice ale acţiunii, în sensul că dacă "autorii" stabilesc să se suplinească unul pe celălalt la o oră chiar se suplinesc, iar dacă unul îl invită pe celălalt la o cafea, chiar îşi vor bea cafeaua împreună. De la această constatare le vine ideea unui joc: să prevadă, în scris, cum se va desfăşura fiecare întâlnire a lor, să compună un fel de scenarii, care de la un moment dat vor cuprinde şi replicile programate să fie rostite în cursul întâlnirii. Jocul culminează cu prescrierea fugii în lume, apoteoză a oricărei mari iubiri. Deşi atât bărbatul, cât şi femeia au alţi parteneri conjugali, ei nu ezită să se supună textului şi să se ducă undeva în munţi, la o cabană. Acolo dragostea lor este trăită până la capăt şi, epuizându-se resursele (livreşti, sugerează autorul, existenţiale, înţelegem noi), se stinge.

Nuvela a dat mari satisfacţii optzeciştilor, prezentându-li-se ca o posibilă planşă didactică pentru lecţia despre postmodernism. Ficţiunea care generează realitate, textul care se povesteşte pe sine, toate ideile fixe ale teoreticienilor postmodernismului par, într-adevăr, a fi ilustrate de Marea amărăciune. Valoarea nuvelei constă însă în altceva şi anume în capacitatea autorului de a vedea irizaţia dragostei în viaţa unor personaje dintr-un mediu anost. Ele şi-au inventat un joc livresc, dar puteau să inventeze şi altfel de joc. De exemplu, să numere stele. Important era să evadeze dintr-o realitate iremediabil prozaică.

Scriind Marea amărăciune, Ioan Groşan nu s-a jucat de-a literatura, asemenea colegilor săi de generaţie. El s-a jucat

de-a jucatul cu literatura, numai pentru a da satisfacţie (cu o secretă ironie) celor obsedaţi de ingineria textuală.

Pe Ioan Groşan îl preocupă, mai mult decât orice altceva, sufletul omenesc. El dovedeşte, prin scrisul său, că sufletul omenesc este nemuritor, dacă nu ca entitate metafizică, atunci ca subiect pentru literatură.

Aceeaşi atitudine o au, de altfel, mulţi scriitori valoroşi, de la Marin Preda la Milan Kundera. Singurul lucru care îi lipseşte lui Ioan Groşan pentru a intra în rândurile lor este egoismul artistic, formă nobilă de egoism, capabilă să-l apere pe un scriitor de risipirea talentului în tot felul de întreprinderi efemere.