Nu există ,,nu mai pot!”. Ieri – am putut! Azi – pot! Deci, și mâine voi putea!

Oare de ce am impresia că tot mai multă lume, azi, spune: ,,Gata, m-am săturat!”, ,,M-am săturat. Nu mai pot!”. Se poate să greșesc eu? Vi s-a întâmplat zilele astea să auziți o astfel de rostire? Mie da! Trăiesc într-o altă lume? Uneori și eu recunosc că da! Jur-împrejurul meu văd oameni ce nu zâmbesc, văd oameni certați, văd lume neîmpăcată, văd oameni bolnavi. Oare sunt de vină că ,,le văd!”? Schimb puțin și rostesc aud și văd pentru a nu fi condamnat că prea multe văd. Până la urma urmei am impresia că și orbul vede.

Cu ce-i de vină, săracul om bolnav, că nu vede? Dar oare, îți mai dorești să vezi – asta e marea întrebare. Nu știu ce mă face să scriu toate astea – probabil nevoia de comunicare, dar una un pic altfel. Poate voi reuși, poate nu. Depinde de o serie de factori, iar unul extrem de important este și următorul – oare, și dumneavoastră vedeți câte văd eu? Dacă răspunsul este da atunci înseamnă că sunt ok! Nu? Dacă răspundeți negativ înseamnă că doar eu sunt cel bolnav. Ei, dac-ar fi așa mă voi duce la doctor, îmi va prescrie o medicamentație, iar eu o să-mi iau aceste pastile cu regularitatea unui ceasornic, gândindu-mă la ideea unei însănătoșiri grabnice. Efectul dorit: - să nu văd atâtea! Scurt și cât se poate de clar. Dar cum rămâne cu auzul? Pentru că, dacă nu văd, aud! Iar merg la medic? Nici nu știu dacă mai primesc o a doua ,,trimitere medicală”, în cursul unei luni. Pare-mi-se că doar la o trimitere avem dreptul în cursul unei luni. Nu sunt sută la sută convins. Desigur voi auzi ceva de genul – ,,uf! (sau of!) nu mai pot”! Orb fiind o să încerc să-mi dau seamă din ce parte vine acest oftat. Dinspre stângă? Dinspre dreapta? Din față? Sunt o sumedenie de răspunsuri, cert este că eu nu mai văd ci doar aud. Merg, în principiu, pe ideea de unde vine zgomotul tot mai accentuat. Să-mi dau seama de unde aud.

Și aud ... și tot aud ... și încă mai aud! Doamne, ia-mi și auzul!  Până când o să mai auzim astfel de expresii? Dar și aici ,,e cu dus-întors”, zic. Și nu greșesc. Pentru că poate exista (sau poate că există și nu prea cunosc eu cazuri) să rostești o asemenea expresie de prea mult bine. Și-atunci poți spune – ,,Of! Nu mai pot de atâta bine!”. Ați auzit de toate astea? Eu, nu prea. Nu am auzit să spună lumea că o duce bine, pentru că nu o ducem deloc bine. Oricât m-am chinuit, personal, să-mi ordonez viața, să-mi fac curățenie în ea, să-mi planific timpul și banii cu multă chibzuință, nu am reușit. Deci, eu nu am spus niciodată: ,,nu mai pot de bine!”. Dumneavoastră? Deci, eu îmi doresc să fie bine. Îmi doresc să-mi fie bine aici, pe pământ. Voi reuși? Nu! Dați-mi un exemplu de persoană care nu se plânge. Lucrați, deci aveți colegi de serviciu, care mereu se plâng – ,,Nu mai pot! Nu mai pot! Gata m-am săturat”. Nu se plâng de o anume greutate fizică pe care ar fi forțați s-o care în spate. Nu! Este vorba despre o oboseală psihică, permanentă. Mergi la piață. Și-aici îl auzi pe bietul țăran, așteptând să vină clientul să-i cumpere marfa (adusă de cea mai bună calitate) rostind - ,,Nu mai pot, Doamne!”. Diferența dintre mine și el (oricare ar fi bietul țăran) este enorm de mare – el se roagă, el rostește rugăciune, el merge la biserică. Are sufletul curat, este mereu sincer, el nu minte. El știe că omul trebuie să fie sincer, cinstit, corect, cu bun simț. Doamne, ce lume! Parcă am fi într-un basm dar totuși este o realitate.

Nu mai pot! Mă așez pe-o băncuță în speranța unui pic de bine. Oare am parte de el? Lângă mine se așează o doamnă (Doamne, ce doamnă!) aranjată, elegantă, parfumată, fardată. Prima impresie – femeia asta n-a zis niciodată: ,,Uf, nu mai pot!”.  În clipa următoare, cerul cade pe mine. Distinsa doamnă, izbucnește: ,,Of! Of, nu mai pot! M-am săturat de viața asta!”. Supărată, tristă, abătută, stresată, nervoasă, agitată – arată perfect a ,,omul secolului XXI”, îmi spun în gând. Iertare, Doamne, pentru că am îndrăznit să gândesc așa, dar parcă m-am bucurat că mai aud pe cineva spunând vorbele astea.

Acuma doresc să finalizez toate acestea dar, ce credeți, mai pot? Evident că nu! Nu! Nu mai pot și nevoia de scris se ține scai de mine. De fapt nu nevoia de scris cât ideea că trăim într-o lume unde nu știm râde, nu ne știm bucura. Chiar, ar trebui să știm prețui fiecare clipă petrecută și trăită. Trăim într-o lume în care fiecare se bucură de necazul sau supărarea celuilalt. Când suntem alături, îl compătimim pe săracul-suferind, dar până când? Deja știți răspunsul: până ne despărțim și fiecare pleacă în drumul său. Apoi râdem victorioși sau bucuroși de necazul ăluilalt. Doamne ce lume, ce caractere! Oare o fi lumea pe care ne-o dorim? Nu, dar este o lume reală.

Suntem răutăcioși, suntem invidioși, suntem nemernici. Ăsta este omul secolului XXI, omul creat din prea mult profesionalism, din prea multă știință. Asta este lumea intelectualilor, a oamenilor cultivați, citiți, înstăriți, avuți. Noi (a se citi eu!) ce căutăm (ce caut) pe-aici? Probabil, sunt eu de vină că trăiesc în lumea asta. În lumea lui ,,nu mai pot”. Se prea poate. Dar nu ne alegem ziua, locul, anul, ... în care  sau când venim pe lume. Atunci o să dau vină pe părinți sau (deși nu se mai crede în ea), o să dau vina pe barză – doar ea m-a adus. Poate trebuia să fiu un pui de barză, bărzoi, sau bărzuleț. Și uite unde am ajuns de la o simplă idee. O să fac cercetări, o să facem analize mai mult sau mai puțin autorizate, pentru a ști cine, ce, sau care, sau unde suntem. De ce nu? Poate așa rezolvăm mult mai simplu problema. Cert este că îmi doresc să nu mai aud (cât mai aud) rostindu-se propoziții, fraze, cuvinte de genul: ,,Nu, nu mai pot!”, gen ,,Gata, m-am săturat!”, ori ,,Mi-a ajuns!”. ,,Lume, lume ...” cânta pe vremuri cineva ... ,,soră lume”. Păi ce lume? Păi ce soră? Care frați? Aici în lumea asta nu ține nimeni și nimic cu mine. Toți sunt alături de mine (lângă mine) și toți împotriva mea. Matematic ar trebui să existe o explicație. Matematic? Din câte îmi aduc aminte, matematica pe vremea mea era o știință exactă. Azi n-o mai fi așa? Iertare, (iarăși) domnilor care credeți în științele exacte (aveți perfectă dreptate). La dumneavoastră, adică în cadrul acestor științe exacte, există: ,,Nu mai pot!”?

Revin cu picioarele pe pământ, eternul și frumosul nostru pământ, pentru care strămoșii noștri s-au jertfit. L-au cinstit, l-au iubit, l-au ocrotit. Azi cine moare se mai întoarce la pământ, adică în pământ. Istoria este singurul nostru martor că pe-aici, cândva s-a trăit liniștit, în pace și armonie (în afara situațiilor de conflict). Azi mai avem parte de pace, de armonie, de liniște? Știu răspunsul. Tot frumoasa noastră istorie ne spune (ne dezvăluie) cât era de mare dragostea de pământ, dragostea de țară (aduc în discuție versul următor: ,,pentru țară mori” dar vă las pe dumneavoastră să trageți concluzia ori să-l analizați). Istoria, Doamne, istoria asta cât este de frumoasă și cât de urât prezentul - urât, întunecat, sumbru. Oare, ce e azi prezent, mâine nu devine istorie? Ce istorie scriem azi? O istorie a damnaților, a urâtului, a  nimicului. Ce vor zice despre noi, generațiile viitoare? Dar mai contează? Lozinca principală: ,,mie să-mi fie bine azi, că după noi ...” sau, ,,azi să-mi fie bine, mâine nici nu știu dacă mai trăiesc”. Ce mentalitate! Ce gândire! Nici măcar arhaică nu poți spune că e. A gândi arhaic înseamnă a gândi curat, a gândi pur, a gândi cinstit. Noi ce fel de gândire adoptăm? Nu, nu mai pot! Suntem niște nimicuri. Nu ne respectăm nici măcar pe noi, d-apoi istoria. Ce respect? Ce stimă? Nu mai avem valori morale pe care din principiu ar trebui să le sfințim. În schimb avem de toate - și ură, și minciună, și parșivitate, și dușmănie, și ceartă – nonvalorile societății. Societatea care se laudă cu de din astea, este o societate nonvaloare. Și-atunci e bine când spunem: ,,Uf! Nu mai pot!”. Vine așa ca o respirație curată, proaspătă. Doriți-vă o viață sănătoasă, curată, cinstită. Dacă tot vă lăudați că sunteți trăitorii acestui secol, lăudați-vă cu valori reale, adevărate. Creați aceste valori. Luptați pentru ele, cinstiți-le.

Cinstindu-vă pe dumneavoastră, cinstiți și pe cei din jur. Dacă aveți pretenția unui lucru sincer, creați lângă dumneavoastră lucruri sincere. Dacă aveți nevoie de respect, va trebui în primul rând să respectați dumneavoastră. Nu poți emite o pretenție fără a da ceva în schimb. Dați tot ce este mai frumos. Luptați pentru frumusețea de lângă dumneavoastră. Luptați pentru o viață curată, cinstită, plină de demnitate. Ce frumos ar fi!  Până și vorba trebuie să fie mai frumoasă, să putem zice oricând, în orice împrejurare: ,,Ce bine-mi pare că sunt, ce bine-mi pare că exist”. Dacă așa se va întâmpla vom avea parte inclusiv de-o istorie frumoasă ce-o vom lăsa moștenire. Cui? Tot la ai noștri!

Nu gândiți negativ niciodată. Luptați cu răul și răutățile lumești. Zâmbiți pentru a trăi sănătos. Fiți puternici precum piatră, în fața urâțeniei pământești. Nu uitați un lucru – să nu ziceți niciodată: ,,Nu! Nu mai pot!”, pentru că este o mare minciună. Poporul român poate foarte multe! Deci, putem. Avem forță, avem putere, avem tărie. Un om dotat cu toate astea gândește lucid, gândește obiectiv, gândește sănătos.

,,Nu! Nu mai pot!” – ce-i asta? Ba putem doar că ne place să plângem, ne place să ne plângem. Cerșim mila aproapelui. Și, s-a demonstrat, că suntem plângăcioși. Ne plângem din orice nimicuri - și că avem, și că n-avem, și că putem, și că nu putem! Asta-i viața care v-o doriți? Doamne, oare ce răspunsuri o să primesc?

,,Pot!”, ,,Am putere!”, ,,Orice-ar fi, merg mai departe!” – să fie lozinca. Și-apoi mai vedem dacă putem sau nu putem. În popor este împământenită deja sintagma: ,,Doamne, să nu-i dai omului cât (câte) poate duce!”. Am – n-am, merg mai departe. Mai fac un pas. Pot – nu pot, merg mai departe. Sau mă opresc pentru a trage puțin aer în piept, nu privesc niciodată înapoi, ridic privirea către Stăpân, și ... pornesc mai departe. Deci, nu există, nu pot! Încredere, speranță, vis împlinit - și-apoi, dacă nu uitați, un simplu: ,,Doamne, Ție îți mulțumesc pentru că am putut!”. În rest, lângă noi, poate sau nu, aceleași răutăți, dar nu-i răspundeți răutății cu răutate. Poate aceleași nemernicii, dar nu le răspundeți nemernicilor cu alte nemernicii, adică ,,nu dați apă la moară”. Lăsați-i pe cei care vă fac rău, sau pe cei care vă doresc răul, lăsați-i în lumea lor. Poate și ei vor citi acest articol, pe care l-am scris pentru că am putut. Deci, nu pot, nu există! Pot și vreau. Ăsta sunt azi. Mâine va fi și mai bine. Cel puțin așa cred eu. Ieri și azi am putut, mâine de ce n-aș putea? Pot și mâine. Pentru că și mâine va fi azi. Încredere, speranță, vise împlinite – răutăți alungate, mai multă sinceritate, mai mult zâmbet, mai multă pace și liniște interioară. Faceți un exercițiu nu-mi spuneți că nu puteți, pentru că nu vă cred. Cred în dorința dumneavoastră de reușită. Cred în forța dumneavoastră. Cred în tine și-apoi, în vine să scriu, pentru că ,,nu pot” să mă opresc, cred și-n mine. Mulțumesc pentru ziua de azi. Mulțumesc mult că ați putut să citiți până la final. Data viitoare vorbim despre iubire, frumos, plăcut, vis împlinit. Până atunci nu pot decât să vă doresc tot binele din lume! Doamne ajută să putem!

Vasile Bele – august 2013

VASILE BELE
BAIA MARE
VICTOR BABES 31/51
TEL:0745-08.39.47