Interviu cu maramureşeanul Nicoară MIHALI prezent la Astra Film Festival Sibiu

R: Scriitor, producător de filme, lector universitar, dr. Nicoară Mihali, căci despre dumneavoastră este vorba, ce ne puteţi spune despre prezenţa şi în 2014 la Sibiu şi cum vi s-au părut filmele prezente?

N.M.: Am prezentat mai multe în Festivalul de Film Astra de la Sibiu. Aș aminti unul dintre filme, care se numește Sfârșit creștinesc. Este povestea unui tânăr care e bolnav de SIDA. Se sinucide  și am luat punctul de vedere al bisericii ortodoxe, care îl iartă pe cel mai mare criminal, dar nu găsește loc de iertare pentru unul care își pune capăt zilelor în fața suferinței. Alt film pe care l-am prezentat aici la Astra este Blestemul. Povestea a doi frați care nu se știau. Frații au aceeași mamă, dar tații sunt diferiți. Se întâlnesc după o perioadă de timp, se căsătoresc și copiii care se vor naște în urma lor sunt, de fapt, niște copii cu malformații, sunt niște pachete de oase, numai capul li s-a dezvoltat normal și ei povestesc despre viața lor în carapacea în care se află. Eu am căutat întotdeauna lucrurile foarte șocante, însă unul dintre filme care a fost apreciat la  Festivalul de la Sibiu este Vendetta. Este povestea din Țara Oașului, a locuitorilor de-acolo care, de secole, își rezolvă problemele dintre ei pe baza unei justiții primitive, a unei justiții populare, pentru că, s-au gândit ei, este destul de mult până la judecata lui Dumnezeu și s-au hotărât să-și facă singuri dreptate.

Astra Film Festival este pentru mine o sărbătoare, o sărbătoare peste care nu pot trece în fiecare toamnă și, dacă n-aș fi prezent aici, înseamnă că întregul meu an s-ar fi consumat în zadar. Deci, prezența în Festivalul de la Sibiu este atât de profundă și de adânc întipărită în sufletul meu, că o aștept așa cum un copil așteaptă, în preajma sărbătorilor de iarnă, să vină moșul cu daruri. Darurile mele de suflet, filme pe care le văd la Sibiu îmi întăresc bucuria de a trăi și de a mă bucura că am mai văzut câte ceva din școala de antropologie din întreaga lume la Sibiu.

R.: Ați amintit că ați avut filme în festival. Cum e publicul aici la Astra Film?

N.M.: Este un public extraordinar de cald. Este un public educat, este un public format. Este un public care se naște o dată cu acest festival. Am observat undeva, în peregrinările mele – pentru că lucrez în domeniul educației –, că atunci când prezint un spectacol – m-am ocupat și de teatru pentru elevi – în fața unor copii de la liceul de artă, copiii respectivi știu să cheme actorii la rampă, știu să le ofere flori, știu să se bucure de un spectacol. Deci, ceva în genul acesta se întâmplă și la Sibiu. Pentru că autorul filmului coboară de pe ecran, coboară de pe scenă, coboară în sală, coboară între spectatori, iar întrebările spectatorilor sunt mulțumirea lui ca și realizator de film. Se bucură orice creator de film în fața publicului, se bucură de aplauzele publicului ca un mare actor care își duce la bun sfârșit, să zicem, rolul cel mai al vieții lui, când a reușit să joace în Hamlet.

Deci, eu aș putea să spun că sunt o prelungire a Festivalului Astra Film Junior în partea de nord a țării, pentru că tot ce s-a prezentat la Festivalul de Film în domeniul filmelor pentru copii a ajuns și în școlile din Maramureș, dar mai mult decât atât le-am prezentat și școlilor din Bistrița-Năsăud și școlilor din județul Satu-Mare și chiar intenționez să fac acest lucru și pentru județele Bihor și Cluj. Deci, duc, într-un fel, dulcea povară a poiectului Astra Film Junior pentru pentru partea de nord a României și sunt foarte fericit că fac acest lucru.

Deci, în primul rând, m-aș raporta la unul dintre cele mai frumoase documentare românești, La drum, care a fost realizat de Dumitru Budrala. Este, în esență, viața oamenilor legați de munte care, de sute de ani, călătoresc cu oile în spații de kilometri, imense, într-o vară, pentru a-și întreține existența, atât pentru ei, cât și pentru familiile lor. Deci, filmul La drum este, poate că, unul dintre filmele de bază ale documentarului românesc, pentru că valorifică, ca niciun alt film românesc, în esență, spiritul poporului român, pentru că acolo este și o crimă, acolo este și povestea Mioriței, acolo este și bocetul, acolo este și poziția preotului avid de avere și de bogăție; acolo este și suprapunerea unor generații care fac meseria asta de secole.

Un alt film, așa să-l iau la voia întâmplării, cred că m-aș duce tocmai la nebunia Radio Jebel. Este un film realizat de Iepan în urmă cu vreo zece ani de zile. Filmul acela aduce ceva nou, aduce personajele acelea care sunt ascunse după un zid. Ne duce înspre linia lui Freud, pentru că niciodată nu putem ști care este normalitatea, cât de normali sunt cei care se mișcă pe stradă și sunt liberi și cât de normali sunt cei care se află într-un ospiciu de nebuni. Radio Jebel demonstrează că sunt mai normali cei de dincolo de zid pe care societatea i-a făcut nebuni și că printre noi circulă foarte mulți anormali și foarte mulți bolnavi – vizavi de ceea ce înseamnă normalitatea psihică.

Deci, aș prefera ca filmele documentare care exploatează lumea românească să exploateze esența locurilor și spațiilor destul de necunoscute. Deci, avem încă mentalități arhaice, avem lumi puțin cunoscute. Bunăoară, eu mă refer la partea de nord a României: Țara Oașului, Țara Maramureșului, Țara Codrului. Toți cei care vin să exploateze lumea de acolo sunt destul de străini de ea. Deci, am văzut că marea școală de documentar din lume este cea care formează specialiști din rândurile oamenilor de acolo. Deci, dacă pregătești un african să facă un film despre Africa, cu siguranță va fi mult mai reușit filmul lui decât a tuturor specialiștilor, BBC-ului sau a altor școli de antropologie din lume. Deci, avem nevoie de filme care să exploateze esențele acestui popor. Încă mai avem parfumul, spiritualitatea, dreptatea, caracterul unor oameni formați frumos de o societate tradițională, care nu au fost „poluați” de lumea orașului, de poluarea aceasta a unei culturi create între blocuri. Asta aș dori să văd, în mod special, de la documentarul românesc. A.G.