Poezii de Al.Florin Ţene

A doua moarte a lui Zeus

Zeus în speranţa nemuriri

Cât a existat la Pontul Euxin

Şi-a modelat din lut şi piatră

Statuia lui la care să se-nchine

Oamenii din fiecare vatră.

Apoi de teama îndumnezeirii a urcat

În al şaptelea cer de unde nu se vine.

Diana, iubita lui, plecată la vânătoare

Aflând că zeus e sus în neuitare

s-a întors să proslăvească statuia

ce strălucea măreaţă-n soare,

chemând mulţimile să se închine-

strigând: alleluia, aleluia!

...Şi a mai trecut un mileniu de prosternare,

Diana se ruga la statuie mereu

Cum făceau fiecare.

Trecuse vremea pentru zeu...

Dorind să arate lumii

Cât de mult îl cunoaşte pe Zus

Şi s-o întoarcă la rugăciune

Îngenunchind în negura humii,

La ceasul răsăritului de stea

A început să spargă cu săgeata statuia-

Aşteptând o minune-

Plebea să cunoască ce ştia şi ea:

Piatră, lut ars şi ... aleluia!

Dezamîgiţi oamenii au părăsit pe Diana,

Au plecat gânditori în Hamangia

Uitând că o himeră altădată au iubit.

A început iarăşi urgia

În Piaţă.

Era epoca morţii unui mit!

Dumnezeu în mintea lor prindea viaţă!

Abatere de la firesc

Un verb ce-a încăput într-un Cuvânt

Se roagă în silabe la mormântul unui sfânt

Şi o rimă rebelă ieşită din lege

Se-aşează rubin pe coroana unui rege;

Iese icoana din cerul unei rostiri-

Fraza încheie clipa din sfinţiri.

Poetul-verbul unei abateri de la firesc

Poartă sub aripi visul îngeresc,

El este şi ploaie, secetă şi duh,

Pasăre măiastră rătăcind prin văzduh.

Adevărul din acrostih

Această pagină de timp o scriu cu maci

Elimin minciuna cu un verb curajos,

Lumea se ascunde în păduri fără copaci,

E vremea să iau poteca în spate şi să pornesc pe jos

S-au să mă refugiez în fraze fără cuvinte,

Atunci când tai unghiile substantivului picior,

Durere întoarsă pe dos în mănuşa pierdută-n pridvor,

Negaţie ce nu neagă nimic pe lume,

Acceptare botezată astăzi fără nume.

E vremea să privim oglinda oglindită-n alta

După ce ieşim din cuvinte minicinoase,

Atunci toţi zeii se întorc din Malta,

Tăcerea trece în imne şi-n clipe păguboase,

Iubiri ne ştiute cum nu ne cunoaştem viitorul,

Totul s-a măcinat până la vene, până la oase,

Inodore şi incolore precum dorul,

Cuvânt strecurat în inimile rămase.

Acum putem să ne citim viaţa pe dos,

Raport între trăire şi sfârşitul poeziei,

O lume ne aşteaptă într-un spaţiu lăptos,

Fumurie precum toamna arămind aracii viei,

Atunci când fur un vis de pe buzele femeii

Tăcută cu poala plină cu struguri dulci.

E vremea fluturilor hălăduind prin lunci

Mai rodnică în sfârşit când se nasc şi prunci.

Caracatiţa timpului

Caracatiţa înghiţise timpul, ochii mării se bulbucase,

beţiv ce-şi bea propia urină,

azvârlind lături pe mal unde cerul alerga desculţ

după stele în nisip rămase fără vină

pietricele colorate să adune

în străfulgerarea galopului unui cal

lumină din ochii peştilor amăgiţi de undiţe

aruncate din bărci cu carena adormită în val.

Lip, pleosc, lip, tentacole sugrumând noaptea,

vise sângerând pe sarea mării din rană

şi pescarul sorbind tăcerea din cană

coclită de lună,sloi de gheaţă

în topire ,vărsând umbre lângă case

rămase

ascunse sub duzi fără viaţă.

caracatiţa timpului se înghiţise pe sine şi marea,

marea era una şi aceeaşi

cu zarea...

Ce este patria, mamă ?

Nu ştiu cum am urcat în căruţa vieţii mele,

Nu m-a întrebat nimeni dacă doresc să mă nasc

mi-aduc aminte doar că părinţii

erau înjugaţi la ea

pe-o cale de stele

robi la o zdreanţă de care ţineau cu dinţii.

Nu m-au întrebat

De vreau s-au nu

Să urca pe înserat

În căruţa cu roţile

Celor patru anotimpuri:

Copilărie,tinereţea,

Maturitatea şi bătrâneţea...

Scârţâia din toate încheieturile

Pe osie,tristeţea.

“Mamă?”-am întrebat-o,când

noaptea ardea pe pe rug...

ea trăgea la jug

şi tata rătăcea prin gând.

“Ce este Patria,mamă?”

-Eee...!Ce vezi,muică!

Eu trăgând la plug

Taică-tău trudind la ţuică.

Patria?! E pâinea pe care nu o avem,

E cuvântul de care mă tem.

“Ce este patria noastră,mamă?”-

întrebai,

privind la Regele Mihai,

din ramă.

-Eee...! Sunt preşedinţii ce ne amăgesc

cu-n ciur de mălai

să-i alegem din Paşti

în Mai.

“Ce este patria,mamă?”

-Sunt cei de care îmi este teamă,

umbrele ce pe la coţuri ne ascultă,

vămuindu-ne clipa,zborul,

păsările şi cântecul cu dorul.

2

“Ce este patria,mamă?”

-Este mormântul necunoscut al unchiului tău,

mort pentru ţară.

Într-un nesfârşit hău.

Este lacrima neîmpăcată

După casa de comunişti demolată,

Este minciuna ce ne-o spun

Pentru un viitor promis

Şi bun.

“Ce este patria,mamă?”

Este ce vezi,de peste tot,

Şi nu e al tău

E al celor care te văd

Şi te socot.

Este Limba română dulce ca mierea

Cu care minciuna ne-o spun

Pentru un viitor promis

Şi bun...

Amar ca fierea.

“Ce este patria,mamă?”

-Este ce vezi,peste tot,

şi nu e al celor care te văd

şi te socot.

Ce este Patria...?

Oul

Ce este...

Creşte

Ce?!

Imi răspunde ecoul

O tristă poveste.

Cei doi din mine

In zodia gemeni sunt născut,

Doi în unul, armăsari iuţi la minte,

După stele aleargă la păscut

Ascunse noaptea în cuvinte.

Unul îmi pune verbul la încercare

Celălalt aşează iubirea-n vers,

Cînd unul gândeşte,celălalt pe-o cărare

Metafore coboară din univers.

Când fac schimburi de căldură

C-o muză rătăcită pe orbită

Celălalt simte epitetul ca arsură

Şi noaptea-n zori e înălbită.

Nici-unul nu-i de celălalt răspunzător,

Ne credem,separaţi,nemuritori,

Cînd amîndoi ne-ntoarcem dintr-un zbor

In mine priveghiul se termină în zori.

El este acela care scrie,

Cel ce dictează este un destin,

Dacă salvăm din rană o poezie

O semnează el, cel anonim.

Ciobanul de pe pajiştea lunii

Iarba crescuse pe pielea lui,

devenise o pajişte pe care o păşteau oile,

avea plăcerea de a bea

lapte din ţâţa prunei

până se îmbătau oile.

Cerul începuse să ameţească ţinându-se de-o stea

iar ea

sculându-l din somn s-a speriat

de ploaia florilor de tei

mirosind a lapte de prună

vărsat peste întregul sat

pe când câinele cerului umbla în coadă

cu-n covrig de lună.

Ciobanul obosit de atâta somn s-a trezit

pentru o clipă,

apoi a adormit din nou

să-i crească iarba mănoasă pe piele,

de atâta risipă

de timp, rămăsese ne păscut un bou ...

Muza

Muza trece pe sub perciunii mei

Cum fumul îl respiră nasuri deformate

Astfel zările dispar ca florile de tei

Ce cad mai întotdeauna pe-nserate.

Muza trece pe trotuarul de vis-a-vis

Cum trece toamna în iarna care vine

Alungând clipele albastre în nostalgii

Şi anotimpul în iubirea pentru tine.