Mântuire prin metaforă

Ioan Dragoş ,, Cavalerul triunghiului “,

Ed. Fundaţiei ,,Constantin Brâncuşi”, Târgu Jiu, 1997

      Ioan Dragos face parte din stirpea poetilor pentru care Poezia le este si apa, si hrana, si aer. Ioan Dragos nu scrie poezie, el traieste Poezia,. E de ajuns sa-i privesti faptura vesnic ganditoare, parca vesnic tematoare, ca sa intelegi ca omul acesta si-a inoculat in sange drogul Metaforei. Sint convins ca daca i s-ar intampla ceva si n-ar mai putea scrie poezie, adica nu s-ar mai putea intalni cu sine insusi, omul acesta ar muri cu zile.

El pune-n cuvintele sale tot ce are: toata frumusetea cu care l-a ,, echipat “ Dumnezeirea, intreg zbuciumul existential pe care i-l starneste lumea din jur, Intre aceste doua posibile limite isi ara el propriu ogor poetic.

Ele ii si sint principalele teme din care isi plamadeste versurile prin care isi transcrie frumusetea ori macar iluzia de frumusete pe care-o percepe el. Asa cum o percepe el. Poetul Ioan Dragos crede-n cuvant mai mult decat in el insusi. Poate tocmai de aceea, in pofida vicisitudinilor din hatisul lumii literare, nu si-a pierdut el increderea in misia ce-o are pe acest pamant. Incet, dar sigur, pana acum si-a adunat numele prin mai toate revistele de cultura din aceasta tara, precum si prin doua volume antologice. Astfel spus, dupa doua pre-debuturi, iata, poetul Ioan Dragos intra in marea familie a ,,nemuritorilor”. Volumul ,, Cavalerul triunghiului”, premiat in manuscris la editia din 1997 a Festivalului National de Literatura ,, Tudor Arghezi” si publicata sub auspiciile Editurii Fundatiei ,, Constantin Brancusi “ din Targu Jiu, confirma , implineste dar si subliniaza un destin poetic aparte, o voce deja distincta in peisajul literar maramuresean si nu numai.

 Poetul Ioan Dragos percepe Cuvantul ca pe un( alt) reprezentant a lui Dumnezeu pe pamant. Cum altfel s-ar explica grija-i marita pentru insemnul care imortalizeaza nelimitele lumii si cele ale propriei fapturi?! Metafora musteste prin si din porii fiecarui vers, imaginile se completeaza reciproc impliniind in trupul poemului inca o farama de nemurire. Iar cand acestei farame poetul ii pune pe umeri si un accentuat iz aforistic, o acuta privire introspectiva nu-ti ramane decat sa te lasi prada confortului pe care ti-l da lectura. Din aceasta trecere brusca de la simpla consemnare a unor stari sau emotii si pana la descrieri poetice trecute prin filtrul unei viziuni poetice postmoderne, intalnesti in poezia lui Ioan Dragos ceva din tine insuti, din propriile trairi. Oare nu abia intr-o astfel de stare misia unui poet e considerate implinita ?! ,, Nu stiu cum sa-ti vorbesc / sau ce leacuri oculte mai pot inventa: / toate din jur cer supunere oarba/ si ofera supunere oarba….”(pag.11), sau: ,, Ce minunat te compui din toate / amanuntele ! Ce stangaci te adun / din cuvintele buimace … Vocea mea/balbaindu-se prin tunelul miresmei”(pag 12), sau : ,,Simti timpul ce se subtiaza /soptesti ceva, parca inveti/cuvintele unei limbi de mult disparate:/Stau gol in fata hartiei -/o alta erezie nu cunosc” (pag 13), Un lucru mi-e pe deplin clar: poetul Ioan Dragos nu cunoaste o alta erezie inafara goliciunii hartiei. Poezia sa il tradeaza . Il vezi pe poet: sfielnic cu lumea din jur sfielnic cu sine insusi , tandru cu cea mai draga ,, femeie “ din viata-i: POEZIA.

Tocmai de aceea si scrie el: ,, Gloria de a te simti supus. / aerul fraged/ca miezul unui fruct /gustat pentru prima data ( pag.16).

 E un soi de autoflagelare deliberata in transparenta versurilor acestui poet, ceva care creioneaza portretul robot al celui pravalit la picioarele cuvantului: ,, Rana deschisa, poemul , / dulce suliciu nu se poate ,/nu se poate incheia pan ate intorci”. O alta mare tema a poeziei lui Ioan Dragos , ca si pe alti poeti , din ce in ce mai putini de acest soi, este cantarea, descantarea incantarea trupului iubitei. Plusul pe care-l aduce el nu vine numai din faptul ca reda , imi pare ca exact asa cum si graieste , propriile simtaminte , ci si faptul ca prin scriitura sa lasa a se-ntelege ca demersul sau nu vizeaza impietarea. Celei care-i face zilele mai blande , mai bune si mai frumoase: ,, Te povestesc silabe cu o tusa nobila,/ cuvinte ce uimesc auzul:/ Construiesti marele edificiu al miresmei,/ mirarii si ordinii/ Privesc mainile tale iubind,/ cu degete nendestulate incerci sa cunosti /adancimea ranii,/granite,sarbatoarea ,triumful…”, sau/ ultimo exemplu : ,,Trupul ti se rasfata-n miresme/(…)/ Cu neintelepciunea mea cantatoare /te imprejmuiesc . Putine versuri frumoase/mai stiu. Cu ochii tristi /adormi intr-o carte” (pag.27).

 Ei bine, exact asa cum scris-a Ioan Dragos, ca si o premonitie, poetul din el, cu ochii in continuare tristi, s-a inchis intr-o (prima) carte . Care, spre stupoarea lui , nu-l lasa sa doarma.

E o carte care-l tine pe el treaz. La fel si pe cetitorul ei care, chiar si dac-ar vrea , tot nu poate lasa sa astearna deasupra ei pulberea uitarii.

                                                                    Scris de IR Rosiianu

Preluare http://www.ecreator.ro/critica-literara/314-mantuire-prin-metafora.html