Și iar democrația vom mima...
Motto:
Și ce-a mai fost iar o să fie,
cu-aleși școliți în pungășie.
Poate
că pe ici, pe colo mai sunt naivi care speră că alegerile locale din 5 iunie (o
nouă Duminică a Orbului) vor aduce cu ele niscaiva schimbări. Nu mă număr
printre aceștia, nu fiindcă nu le-aș dori (mă rog, ca tot românul amăgit un
sfert de veac cu luminița de la capătul tunelului), ci fiindcă nu le cred
posibile pe cele în bine. Și nu le cred posibile, întrucât este lesne de dedus
din tot ce mai mișcă-n țara asta temeinic pusă pe butuci, că sforarii interni și
externi nu doresc acest lucru: Sforarii interni (ticăloșii vânduți străinilor)
pentru că, prin netrebnica lor contribuție, au făcut ca sărăcia și asimetria
socială să devină, vorba lui Caragiale, starea naturelă din această țară crucificată, sforarii externi (adevărații
păpușari planetari) pentru că numai de formă nu le convine prelungitul circ de
pe aceste meleaguri (regula istorică este că o stare prelungită de improvizație
politico-economică, generează nemulțumirea care cu necesitate duce la revolte,
dar regula este copios contrazisă de proverbiala răbdare romînească!), în fond
însă le convine de minune, știut fiind faptul că cel mai bine se pescuiește în
apele tulburi.
Ori
apele tulburi din politică, economie și starea generală de spirit a națiunii
noastre sunt aliații cei mai de nădejde ai lichelelor din lăuntrul și din afara
granițelor țării în acțiunea lor conjugată de-a fura mai ceva ca-n codru (dar
unde-s codrii de mai an?!) și de-a crea aparențele unei democrații ca la carte.
În realitate, însă, o monstruoasă nedemocrație, în care plutocrația (puterea
subanalfabeților îmbogățiți peste noapte prin afaceri „curat murdare”) taie și
spânzură într-un stat profund corupt, nedrept cu umilul și opresiv cu săracul,
un stat-malaxor statornic îndreptat împotriva străduințelor într-ale
corectitudinii, atâta câtă a mai rămas (micii datornici sunt executați fără
milă prin atrocele mecanism al majorărilor și penalităților, în timp ce marii
datornici cu rangul de „clienții statului” nu numai că beneficiază de reeșalonarea
datoriilor, dar în cele mai multe cazuri ajung să plătească cu chiu, cu vai
doar o mică parte dintre ele).
Doar
într-un asemenea stat anapoda, cu legi și instituții pe măsură, poate să funcționeze
o struțo-cămilă de felul prezenței obligatorii la vot. Într-un talmeș-balmeș cu
drepturi-obligații și obligații-drepturi, nu numai că nici dracu nu se mai
descurcă, dar este un desăvârșit abuz împotriva libertății de decizie a
individului, ceva foarte asemănător cu modelul de fericire impusă cetățenilor
de către strategii și tacticienii bolșevismului, unde – atunci când cineva
îndrăznea să cugete cu capul lui și doar oleacă se abătea de la silnica logică
a furnicarului uman – îndată i se aplica eticheta de contrarevoluționar și dușman
al poporului, după care, potrivit aceleiași logici împotriva firii umane,
respectivul rebel era fie izolat (întemnițat, înlăgărat sau închis într-un
azil), fie era suprimat fizic.
Vasăzică,
nici vorbă ca un drept constituțional să poată fi întărit printr-un act
normativ conjunctural, în cazul de față din pricina progresivei neparticipări
la vot, care să le impună cetățenilor scârbiți de politică, participarea chiar și
fără de tragere de inimă la această penibilă și prelungită farsă democratică.
Nu
numai că așa ceva face praf și pulbere libertatea de decizie a cetățeanului vizavi
de drepturile sale fundamentale (are dreptul la viață, dar nimeni nu-l poate
obliga să trăiască dacă lui i se năzare că viața este o povară; are dreptul la
muncă, dar nimeni nu-l va face să lucreze dacă el, conștient sau inconștient, a
decis că lucrurile stau altfel; are dreptul la instruire, părinții copilului
fiind obligați prin lege să-l trimită la școală, dar nimeni și nimic nu-l poate
sili să devină elev conștiincios dacă școala și studiul îl dezgustă etc.), însă
avem sub ochi dovada cum jocurile politicianiste și uriașele neîmpliniri
postdecembriste s-au constituit în argumente irefutabile împotriva unui drept
constituțional devenit rutină și, prin statornica păcătoșenie a cârmuitorilor,
preschimbat într-o impecabilă aflare în treabă.
Doriți,
nenicilor cârmuitori și făcători de legi, ca scrutinul să fie o sărbătoare a
libertății de decizie pentru toți românii cu drept de vot? Păi atunci nu-i
nevoie de legi complementare cu caracter constrângător (de felul amenzilor),
care să-i împingă pe români spre urne, ci de un cadru tehnico-moral adecvat:
1)Realizări
concrete în plan material și spiritual, nicidecum bătuta pe loc pentru
majoritatea românilor în mai bine de un sfert de veac.
2)Egalitatea
în fața legilor pentru toți trăitorii pe aceste meleaguri, dar nu în teorie, ci
în viața de zi cu zi.
3)Candidații
propuși, dar mai cu seamă aleșii să se constituie prin fapte în truditori
pentru comunitate și în modele pentru tineri. Există așa ceva în societatea
noastră distorsionată? Și dacă există, cum pot fi descoperiți, când cugetătorul
francez Henri Bergson ne-o spune verde în față că democrația occidentală,
democrația în care trăia și pe care o cunoștea, nu posedă criterii pentru selecția valorilor? Iar dacă totuși se
ajunge la ei și sunt convinși să intre în politică, adică să se implice efectiv
în vasta și anevoioasa operă de redresare a României, ce șanse au să reziste
între politrucii îmbătrâniți în rele? Pățania lui Marian Munteanu este deplin edificatoare în acest sens...
4)Unde-i
votul electronic promis românilor de actualul președinte în campania din anul
2014? Nu numai că românii n-au parte de așa ceva, în definitiv o bagatelă
pentru nivelul atins de informatică și numărul posesorilor de calculatoare, dar
li se bagă pe gât și uriașa minciună statistică cu totalul alegătorilor
(aproape trei milioane în plus față de „statistica” bunului simț), adică taman
masa de voturi fictive cu care la alegerile parlamentare va fi înclinată
cumpăna pe direcția (a se citi în favoarea) deținătorilor puterii efective. Nu
spunea Stalin că rezultatul final al scrutinului nu depinde de numărul celor
care se prezintă la urne, ci de cel/cei care numără voturile?
Tocmai
de-aceea spun că, șansele de schimbare în bine fiind practic nule, tare bună ar
fi pentru românii de rând greva electorală. Ceea ce înseamnă aplicarea
democratică a Legii talionului („Ochi
pentru ochi și dinte pentru dinte”): Ne-ați mințit cu neobrăzare atâția ani,
iată că de data asta nu ne lăsăm păcăliți, stăm cuminți acasă și așteptăm să
vedem câte voturi veți aduna de la ciracii voștri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu