Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în
țară e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De
cât de chinuiți sunt oamenii si de cât de răi devin din cauza asta.
Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că
una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire este mitocănia
agresivă.
În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și
menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții în
forme duse aproape până la caricatură.
Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact
care să elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte.
Când cineva te contrazice, îi zambesti și spui:
"We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de
acord").
Când cineva te calca pe picior, te grăbești sa-ți
ceri tu scuze. O ipocrizie blândă si surăzătoare te întâmpină peste tot, ca un
balsam care alină toate rănile si satisface toate susceptibilitățile.
Această ipocrizie poartă numele de politețe si e
esentială pentru fluidizarea substanței sociale.
Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv,
așa. Pentru ca la noi, daca ești bun, esti călcat în picioare.
Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îsi
iubește meseria și își propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu
clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge
însă curând de pe față dupa ce vreo cinci-șase inși îi vor trânti câte-o
bădănărie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.
Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul
să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră
și scârbită, care te repede de nu te vezi.
Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani
din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliți
de cand se știu. Au devenit scârboși pentru ca au simțit pe pielea lor ca nu
ține să fii draguț cu ceilalți.
Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai
urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei
blânzi. În armată, soldații sunt extrem de chinuiți "în perioada" de sergenții lor.
Când ajung ei înșiși sergenții, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir.
Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate
nivelurile, românii sunt proprii călăi și propriile victime într-o societate
profund alienată psihic, o societate isterică.
Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora
actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de
explozie, care ne provoacă ulcere si atacuri cerebrale.
Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu
vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.
Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de
orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezradacinate
si aduse în ghetourile marilor orase. Pot fi și alte explicații obiective.
Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat in tot
acest cinism social. Înrăiți de lumea in mijlocul căreia trăim, cu timpul
începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufnește atunci în insultă si
obscenitate.
Începem să ne mandrim cu grobianismul nostru si,
exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele
excitate ale publicului.
Curând, devenim la fel de cinici, la fel de
incapabili de a distinge binele de rău ca tărfele si noii îmbogățiți.
Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră
socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei.
Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi
spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi
lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite
deocamdata."
Mircea Cărtărescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu