Zilele trecute, prietenul Nicolae Scheianu a împlinit o tânără vârstă de poet. Nu i-am putut spune prin viu grai prea multe lucruri, că e cale lungă în poveste din Prihodiște până pe malul Potopului. Nici aici nu-i pot da dovadă despre toată prietenia mea. Dar îi mulțumesc din suflet pentru timpul frumos trăit împreună, pentru prietenia sinceră cu care ne-a înconjurat, pe mine și pe Adi, pentru toate gândurile lui faine și pentru entuziasmul molipsitor.
Cred că era prin 2002-2003, când Nicu se informase temeinic despre o afacere de succes în vremurile încă tulburi ale economiei de piață postdecembriste. Imaginase o crescătorie de melci mioritică, chiar moroșenească, cu exporturi pentru piața și bucătăria franțuzească. Trebuie să știți că atunci când un poet gândește ceva, gândul nu se transformă într-un studiu de fezabilitate și nici în vreun proiect pregătit să fie depus pentru finanțate. Nu. Gândul acela imediat prinde formă, culoare, adâncimi și carne, pipăibile cu mâna. Și tocmai pe-atunci, pe când se auzea vocea lui Octav Cozmâncă peste întinsul patriei, făcând ordine „în teritoriu”, o altă patrie se ridica precum un abur deasupra cafelelor și țigărilor de la OJT. Și aici, pe alcătuirea aceasta de fum albăstrie ce plutea ca o insulă suspendată deasupra Maramureșului, aducea fiecare câte ceva din gândul lui frumos. Unul ridicase o biserică de sticlă, altul adusese un cerb alb, provincialul aștepta metropoliții și făcuse un memorandum liric, un prozator vorbea de iubita fratelui rafael și un poet candida la premiul nobel, altul desena femei - femei care l-ar fi putut iubi; încet, încet, pe această insulă se mutau haine groase și cărți de citit, biblioteca din chelința, coasta pacifică, grădinile din fereastră, peretele cel mai iubit, arcul solar și pintea, groapa cu (a)muze... și multe altele care pe atunci dacă nu erau spuse, musai erau gândite...
Și cum între cele două lumi – de la Cozmâncă la OJT - era mai greu de trecut cu picior omenesc, Nicu se gândise la melci. La melci și la hotar. Și la francezi. Melcii - acești cărăuși barbilieni ce-abia așteaptă să pui pleoapă pe pleoapă ca să zvâcnească și să muște din căpestre ca niște cai nebuni când vine seara și gândul rămâne priponit de ultimele unghiuri ascuțite ale zilei. Singurii care puteau duce în spate, la acea vreme, tot gândul nostru frumos, deasupra asfaltului moale și a zgurii aspre de zi cu zi. Tocmai de aceea, Nicu creștea melci pe balcon. Printre câteva ghivece cu flori, plante de leac puse la uscat, haine groase, manuscrise, reviste, cărți de citit, pietre din potop și alte mirodenii. Un an ori doi i-a supravegheat. Când melcii s-au preumblat peste tot și-au învățat toate acestea, s-au înmulțit și-au dat de veste că-s pregătiți să meargă mai departe, Nicu mi-a propus să-i ducem la țară, în Mănăștur... că-i loc larg și verde. Eu am fost imediat de acord. Adi, fratele meu, era încântat. Și așa cum v-am spus, gândul poetului se face mintenaș lucru pipăibil cu mâna. Asta a fost joi, iar pe vineri Nicu a venit la Mănăștur cu o găleată plină de melci. În staturi: o frunză de brusture, un rând de melci, altă frunză umbroasă, un scut de cochilii mișcătoare. Imediat i-am pus prin curte și până și-au luat ei zborul prin iarbă, ne-am pus să calculăm rapid cam cât costă caserola de melci pe piața vestică. Adunasem noi câteva mii de euro în gând, pe când l-am văzut pe tata cum se uită îngrijorat spre stratul de varză din grădină. Tata, cred că mai fuma Snagov pe-atunci, și se tot chinuia să-și aprindă un ciot de țigară: „Domnu’ Nicu, şi zici c-aiștea-s buni de mâncat?”. „Da, domnu’ Pop, francezii-s înnebuniți după ei!” zicea Nicu. „Şi ce trebe să le dăm de mâncare?” se interesa tata, deja prins în poveste. „Apoi nu trebuie să le daţi, că mănâncă ei iarbă, frunze, muguri, tot felul...” îi explica Nicu. Mă uitam la ei şi-mi era drag cât de bine se înțeleg. „Aaa, aha, da, da” zicea tata, și doar în mintea mea îl auzeam pe tata cum mai întreabă șoptit: „Mânca-or şi varza?”... Dar imaginea ăsta nu stăruia prea mult căci noi eram de-acum duși cu gândul pe terasa unui mic bistrou din sudul Franței. Vândusem deja primul transport de melci. Așteptam cursa de 5 către Montpellier. Era destul de cald și vinul se încălzise puțin în pahare când a venit lângă noi N. Remețean, cel care umbla într-o zi prin toată Europa, cu o cupă de gheață: „Nicolae, ascultă ce-ți spun! Restu-i o poveste... ”
Îți mulțumesc, dragă Nicu, că ne-ai luat cu tine, din când în când, în povestea ta! M-am bucurat, vorba cântecului, „să-nalț castele de gândire” cu tine, să cânt și să povestesc. Să ai parte de zile faine și de voie bună! La mulți ani!
Pun aici o poză executată de poetul Vasile Morar, anul acesta, când încă mai era vară, la șura din Prihodiște .
Autor: Florin POP
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu