Lansarea volumului de poezii „Trăiri uitate pe raftul vieții”, autor Iacob ONIGA

 

Motto:

Atunci când nu te-ajută statul,

Îți sare-n ajutor privatul,

Căci statul... nu există,

Dar în el mafia persistă.

(din partea autorului)

Văzând că postările mele literare plictisesc și pe prea puțini îi interesează, am hotărât să intru în dialog doar cu cei pe care-i preocupă cărțile, respectiv gramul de cultură ce se difuzează pe această rețea de socializare.

Totuși, fiindcă a fost un eveniment deosebit la Baia Mare, vă fac cunoscut modul în care s-a derulat și un altfel de promovare de carte.

Duminică, la invitația unui OM minunat, căruia îi mulțumesc din suflet, actorul Pintican Claudiu și director al Teatrului ARARAT din Baia Mare, teatru privat, s-a înfăptuit și lansarea volumului meu de poezii „Trăiri uitate pe raftul vieții”, ca parte componentă a „Festivalului Repere, Mituri, Identități”, derulat în peisajul rural de lângă șura casei Preluca din Muzeul Satului Baia Mare.

Au vorbit despre carte si autor directoarea Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș - doamna Monica Mare , lect. univ. dr. Ilie Gherhes și, desigur, actorul Claudiu Pintican.

Cadrul natural a dat savoare întregului... spectacol, fiind însuflețit de un recital de poezii al actorului Claudiu Pintican și a subsemnatului, din volumul „Trăiri uitate pe raftul vieții”.

În paralel cu promovarea cărții a fost vernisată și expoziția de grafică „Ferestre de suflet” a artistului bucureștean Mihai Catrună, cel care mi-a dat frumusețe cărții prin coperta sa și prin desenele ce însoțesc unele poezii.

Mulțumesc tuturor acelora care au făcut posibilă prezența mea și a cărții mele la un asemenea moment înălțător.

Și, din respect pentru dumneavoastră dragi prieteni culturali, vă dăruiesc poezia:

Doruri...

Mi-e aşa de dor de tine, mama mea,

Cum nu mi-a fost nicicând şi niciodat’

Acolo, sus în ceruri, tu eşti steaua mea,

Şi amintirea pe pământ care m-a-mbărbătat.

Mi-e aşa de dor de tine, mama mea,

C-aş vrea din suflet să te strâng la piept,

Şi un cuvânt să-ţi spun, de s-ar putea,

Că şi în vise, mamă, eu te-aştept.

O vreme să mai stai aicea, printre noi,

Să ne alinţi sau să ne cerţi, aşa,

Când alergam desculţi prin nesfârşite ploi,

Şi-apoi ne mângâiai de ne durea.

Mi-e aşa de dor de tine, mama mea,

Că nici nu ştiu, de dor ce să mai fac,

C-aş sta îngenunchiat un veac la crucea ta,

Şi din ţărână-aş face dorurilor leac.

Mi-e aşa de dor de tine, mama mea,

Că nici putere nu mai am a plânge,

Când lacrimile-mi calde-or îngheţa,

Iar sufletul de doruri se va stinge.

Mă ierţi, tu mamă, dacă ţi-am greşit,

Că n-am ştiut că dorurile dor,

Şi va veni o vreme-n tristul asfinţit,

Când singur voi rămâne în pridvor.

Şi-n rugăciunea mea de bun rămas,

Cu ochii ţintă spre veşnicul apus,

Atât îţi spun acum în ultim ceas,

Tu iartă-mă, că prea demult te-ai dus.

Autor Iacob Oniga,

cu toate drepturile ce decurg din lege.