Ultimul nostalgic

 

Ludovic Orban închide cercul celor care au intrat în viaţa politică în revoluţionarul an 1990.

Readuse la viaţă de personalităţi care supravieţuiseră regimului comunist, partidele istorice nu s-au confruntat la modul serios decât cu un singur partid, la rândul lui condus tot de un supravieţuitor al regimului comunist.

Pe de o parte Corneliu Coposu şi Radu Câmpeanu, pe de altă parte Ion Iliescu, au fost primii lideri politici care au fost receptaţi de opinia publică, de alegători, de întrega populaţie a României, ca politicieni în adevăratul sens al cuvântului.

Ludovic Orban, la fel ca Valeriu Stoica, Dinu Patriciu, Călin Popescu Tăricenau, Viorel Cataramă, dar şi Theodor Stolojan a crescut şi s-au format pe lângă seniorii liberali, Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu, Mircea Ionescu Quintus etc. Ca ultim reprezentat al primei generaţii de liberali apăruţi după 1990, este normal să fie dominat de o nostalgie după vremurile trecute. Va fi Ludovic Orban ultimul nostalgic liberal? După piruietele pe care le-a făcut PNL de la reînfiinţare nu se ştie niciodată.

La rândul lui,  Ion Iliescu a format câţiva politicieni din generaţia mai tânără, Petre Roman, Traian Băsescu,Vasile Blaga, tineri ce se vor despărţi destul de repede de abilul vulpoi neocomunist. Un Adrian Năstase avea să rămână lângă Ion Iliescu, dar spiritul celui ce se autodefinea ca emanaţie a revoluţiei din 1989, încă nu s-a stins.

Evoluţia şi involuţia partidelor istorice renăscute după căderea regimului autoritar comunist se cunoaşte. PN|CD a dispărut ca principală forţă politică după un singur mandat guvernamanetal.  În aceeaşi perioadă a preşedintelui Emil Constantinescu, Partidul Social Democrat din România, condus de Sergiu Cunescu, a fost anihilat după fuziunea cu PDSR, care i-a preluat numele, nu şi spiritul şi moştenirea istorică.

PNL este singurul partid istoric care a supravieţuit făcând o serie de compromisuri, de jocuri politice, mai mult sau mai puţin onorabile, intrând în diferite combinaţii, întâi cu partidul lui Petre Roman preluat de Traian Băsescu, apoi chiar cu PSD-ul  condus de Victor Ponta, nepotul politic al tandemului Ion Iliescu şi Adrian Năstase.

Până la urmă PNL a fuzionat cu ceea ce a rămas din prima fracţionare a FSN-ului, la iniţiativa lui Vasile Blaga. Cel ce avea să-l inventeze şi pe Klaus Iohannis, ca soluţie de succes în confruntarea cu PSD.

Aşadar,  actualul PNL a cărui preşedinţie a fost pierdută de Ludovic Orban este un amestec de oameni şi curente politice, de nepoţi şi strănepoţi ai foştilor lideri politici afirmaţi în primul deceniu de după Revoluţie, precum şi din frământatele mandate prezidenţiale ale lui Ion Iliescu şi Traian Băsescu. De această stare fluidă a PNL-ului nu este străin nici preşedintele Iohannis.

Se poate aprecia fără nicio rezervă că Ludovic Orban a fost ultimul preşedinte PNL cu rădăcinile bine înfipte în pământul bătătorit al istoriei partidului liberal.

Campania internă a PNL din acest an, discursul lui Orban, dar şi desprinderea lui de Klaus Iohannis, este, în fapt, ultima zvâcnire a vechiului spirit liberal care închide în sine desueta sintagmă „naţional”.

De altfel noul preşedinte Florin Cîţu, de la tribuna Congresului, a anunţat că se intră într-o nouă etapă. PNL  renunţă la moştenirea istorică, brătiană, devenind o  „mişcare”.

În general, formarea unui partid politic urmează câteva etape bine definite.

Porneşte de la o stare de spirit, aşa cum, în cazul cazul PSD (FSN), au fost emoţionantele evenimente din decembrie 18989.   În a doua etapă se transformă într-o „mişcare”, aceasta urmând să fie confiscată de un grup restrâns. Acelaşi grup restrâns va transforma „mişcarea” într-un partid politic pe care va încerca să-l controleze cât mai mult timp.

Noul grup care conduce vechiul PNL propune revenirea partidului  la stadiul de „mişcare”. La fel proceda şi Traian Băsescu după ce a pierdut controlul PDL. Dar fără să existe o stare de spirit, Partidul Mişcarea Populară nu a prins cheag.

  O formaţiune care a urmat reţeta clasică este AUR. A existat o stare de spirit, sesizată de partidele bătrâne,  dar ignorată. Sărind peste etapa de „mişcare”, AUR s-a transformat direct în partid. Drept pentru care nu are o doctrină.  Ceea ce a împrumutat de la formaţiunile anti-sistem, sau anti-covid, din Europa este inconsistent şi greu de asimilat din punct de vedere politic. 

„Mişcarea” propusă de „echipa câştigătoare”  din PNL nu este rezultanta unei stări de spirit. Axul în jurul căruia vrea să se închege această mişcare sunt cele 80 de miliarde de euro pe care România urmează să le primească de la Uniunea Europeană.

Cel care se pare a fi sesizat această oportunitate de afirmare politică pentru noul PNL este Rareş Bogdan.

În ciuda cuvântării sale înflăcărate, în spiritul unui Ştefan cel Mare din „Apus de soare”, de care ar fi fost mândru şi un Gheorghe Calboreanu, zecile de delegaţi care şi-au auzit rostite numele de la înalta tribună a Congresului, au fost făcuţi atenţi şi la cele 80 de miliarde de euro primiţi de la Uniunea Europeană.

PNL a luptat pentru PNRR  precum :tefan cel Mare la Podul Înalt. Acelaşi Rareş Bogdan a făcut cunoscut un episod incredibil, cu un Florin Cîţu bătând cu pumnul în masă la Bruxelles, pentru a forţa mâna birocraţilor din Comisia Europeană să majoreze suma ce-i revenea României.

Da, un premier român care bate cu pumnul în masă la Bruxelles este un moment de răscruce în relaţiile cu UE, o imagine care ar trebui să facă istorie în România. Dacă până acum s-a tot spus că România a negociat cu UE şi NATO în genunchi, iată că apare unul care dă cu pumnul în masă. Incredibilă imagine.

Ar fi o prostie să nu acceptăm o nouă „mişcare”, indiferent de cine o propune. Se înţelege că este vorba despre o mişcare politică de sus în jos.

Este exact ceea ce se propuneau liberalii la începuturile modernizării României, ce, trebuie recunoscut, coincindea cu apariţia Partidului Naţional Liberal. Este adevărat că şi conservatorii, la fel ca liberalii, considerau că orice reformă trebuie făcută de jos în sus.

Ce s-a schimbat în România politică după 145 de ani? În primul rând senzaţia că reformele se fac de jos în sus. PSD a devenit un adevărat maestru al magnetismului social, reuşind să lase impresia că tot ce face este pentru popor, pentru cei mulţi.

Reuşind cu mari eforturi să-şi formeze şi să-şi păstreze un bazin electoral relativ stabil,  PNL şi-a păstrat elitismul, dar cu privirea aţintită spre popor, numit de Florin Cîţu „români”.

Este deja un fapt demonstrat că rezultatul tuturor alegerilor este intrinsec legat de numărul membrilor pe care îi are fiecare partid. Excepţie fac formaţiunile politice născute din spuma stărilor de spirit  apărute periodic, în urma unor crize economice şi sociale.

Cum se va descurca PNL atâta vreme cât are pondere relativ redusă în parlament, şi este certat cu toate partidele parlamentare? PSD este adversarul natural. Întregul program electoral al PNL este gândit ca o contracare a PSD. Cine nu este anti-PSD nu este liberal. AUR iese din discuţie, iar USR PLUS nu-l acceptă pe Florin Cîţu ca prim ministru.

O altă întrebare aflată pe buzele tuturor este dacă Ludovic Orban, asemeni lui Tăriceanu, Ponta sau Băsescu, îşi va face un partid? Ludovic Orban nu va repeta greşelile foştilor şefi de partid care şi-au pierdut funcţiile. Relativ tânăr, va aştepta să-şi ia revanşa.

Ultimul nostalgic liberal încă nu acceptă postura de ultim mohican. Dar pentru dezarmostarea oricărui nostagic, în politică, există o soluţie clasică: excluderea.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş